vineri, 14 octombrie 2011

Constanţa - Casa cu lei - Legenda unui loc comun.

Motto:
Omul l-a ajutat pe Dumnezeu să facă lumea...
Amintirile l-au ajutat pe om să facă legendele.

Pare ciudat şi totuşi... Casa cu Lei din Constanţa nu este decât un loc absolut comun... A devenit legendă pentru că ”peninsularii” aveau nevoie de ceva aparte pentru a da  un vad mai molcom timpului să curgă nostalgic şi veşnic neiertător peste străvechiul Tomis. Asemeni unui bizar dragon celest timpul ia pradă locuri şi deopotrivă oameni... Precum un fluviu ce nu-şi va mai întoarce vreodată apele spre locul de unde s-a zămislit, timpul se naşte şi curge. Curge imuabil pentru a fi înghiţit mereu de nesătulul Cronos. Acesta ia cu sine prezentul şi apoi, în următoarea clipă începe să-l cufunde în sine pentru ca totul să fie, mai devreme sau mai târziu, ruină.

Goya - Saturn [Cronos] devorându-şi fiul, c. 1819–1823. Pictură murală transferată pe pânză, 143cm x 81cm. Muzeul  Prado, Madrid

Naivi şi inocenţi oamenii au pus gândurile să se adăpostească de curgerea de vremuri sub streşini de cuvinte. Cuvintele ce au trecut de la cei bătrâni către urmaşi au încăput apoi sub un singur nume: ”Legendă”... Tot din vremurile de demult pornite, acolo unde vre-un om primea darul îngerilor şi pornea a prinde lumina şi umbra laolaltă sub zbaterea penelului dăruind pânza culorilor, legendele s-au numit picturi. Mai apoi, în vremea bunicilor bunicilor noştri, curgerea timpului spre legendă prin magica cutie a fraţilor Lumiere s-a numit fotografie.
Ca de mai multe ori de altfel, am încercat să adun acum, aici, ceea ce am putut găsit în necuprinsul ocean virtual numit InterNet ceva despre locul comun constănţean pe care ”peninsularii” îl ştiu drept ”Casa cu Lei”.

Suntem afundaţi şi iremediabil pierduţi în şuvoiul cotidianului ce ne prăvăleşte mereu spre înainte. Ne închinăm ca la icoană în faţa consolei PC aducându-i ofrandă mintea noastră veşnic scormonitoare. Invocăm prin fel de fel de interfeţe noul oracol al unei păgâne şi atotputernice zeităţi zămislită în Silicon Valey sau oriunde aiurea dincolo de Frisco. Imuabil am devenit sclavii informaţiei. Azi suntem închinătorii Zeului ”Pixel”... Am explodat în cunoaştere pentru ca la final să ne prăbuşim clamând precum tragicul prinţ al Danemarcei din drama lui Shakespeare: ”A fi sau a nu fi...” (n.b. - unde?). Din acest punct lucrurile au devenit totuşi simple... Existăm prin DA şi NU (0/1). Ne depăşim ”existenţa vegetală” prin nou dobândita formă, ”existenţa virtuală”...

Doresc ca materialul de faţă să reprezinte ofranda mea pentru cei ce iubesc şi caută în mediul virtual ”CONSTANŢA - CASA CU LEI”. Le mulţumesc tuturor celor ce prin imaginile ce le-au postat în NET m-au ajutat să dau înapoi NET-ului această curgere de cuvinte şi imagini. Cu tot respectul cuvenit artiştilor, specialiştilor şi făuritorilor de bloguri de la care am transpus elemente ce şi le recunosc în curgerea blogului de faţă, voi purcede...

Constanţa - Casa cu lei - Legenda unui loc comun.

Situată pe strada Diana, nr.1, casa a fost ridicată de un bogat armator armean, Dicran Emirzian. Scopul comanditarului a fost absolut firesc, construirea reşedinţei sale în urbea constănţeană. De la apariţia sa însă, prin insolitul eclecticului arhitectural aceasta a devenit o clădire ce şi-a găsit locul printre edificiile simbol ale vechiului Tomis.

După cum afirmă unele surse începerea construcţiei s-a făcut în anul 1898 şi l-a avut cel mai probabil ca autor de proiect pe Ioan Berindei (1871-1928). Acesta a fost un nume de majoră rezonanţă în arhitectură vremii. Finalizarea lucrărilor a avut loc în anul 1902.

În fapt, nici proiectantul nu este stabilit cu certitudine dar, datorită stilului şi conjuncturilor (în general, leii nu lipsesc ca element decorativ din casele proiectate de Berindei) se poate avansa cu o anume subiectivitate că este vorba despre renumitul arhitect ce a proiectat şi realizat, mai ales în Bucureşti, mai multe construcţii emblematice.

 (Pe lista întocmită la Institutul Cultural Român pentru perioada respectivă în portofoliul arhitectului nu figurează însă acest proiect şi nu se face nicăieri vre-o referinţă certă la imobilul Emirzian din Constanţa. Iată mai jos realizările de marcă ale lui Ioan Berindei:
Casa Heracle Arion (B-dul Lascăr Catargiu) - 1896
Palatul Cantacuzino / Casa cu Lei / Muzeul Național George Enescu (Calea Victoriei) - 1900
Vila Vasile Gănescu (Șoseaua Kiseleff) - 1901
Casa Diplomat Alexandru D. Florescu (str. Henri Coandă) - 1902
Vila Bazil G. Assan (Piața Lahovary) - 1903
Casa Ion Kalinderu / Muzeul Kalinderu (str. Vasile Sion ) - 1908-1909
Vila Amiral Vasile Urseanu / Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu (str. Lascar Catargiu)- 1910
Vila Procopiu (str. Dumbrava Roşie) - 1911
Vila Emil Costinescu (str. Polonă) - 1913
Casa Avocat Toma Stelian / în prezent sediu de partid (Șoseaua Kiseleff)- 1914
Casa Grigore N. Filipescu (str. Nicolae Filipescu) - 1915
Casa Ion Cămărășescu (str. Lascar Catargiu) - 1920
Hipodromul de la Băneasa (a fost demolat în anii '50 pentru a face loc unei alte construcții, Casa Scânteii)
Palatul Culturii din Iași- 1927)


Este posibil pe de altă parte ca proiectantul casei Emirzian să fie Daniel Renard, cel ce avea să primească mai târziu comanda de proiect a Cazinoului din Constanţa, mai ales că stilul construcţiei era eclectic, comanditarul făcând probabil opţiuni cu o marcantă doză de personalizare.

Conform altor surse se pare că intervalul în care edificiul a fost construit a fost perioada anilor 1895-1898. Deasupra intrării principale există de altfel ca dată inscripţionarea anului 1898.

Construcţia are o evidenţiere impunătoare în decorul urban. Stilul amestecă elemente preromantice şi genoveze. Este un imobil ce pune în evidenţă varietatea caracterelor arhitecturale ale zonei peninsulare.

Cu timpul, în limbajul uzual al constănţenilor edificiul şi-a aflat ca nume o sintagmă asociată cu cele patru coloane pe ale căror capiteluri tronează câte un leu: ”Casa cu Lei”.

Privită prin lentila aparatului fotografic clădirea oferă neaşteptate deschideri şi fascinează prin ofertă generoasa a perspectivei.

Monumentalitatea poate fi surprinsă atât în asocieri de ansamblu cât şi din singularul unui element ce poate captiva privirea dornica de inedit.

Travelingul se desfăşoară aproape de la sine şi provoacă la introspecţia cu un zoom de o adâncime uimitoare

Imediat după un gross-plan se simte parcă nevoia reluării unei imagini de ansamblu.

Cercetând schiţele cadastrale realizăm că la momentul ridicării construcţiei faţada casei era orientată cu deschidere directă către piaţa Ovidiu.

Atât proprietarul cât şi arhitectul se pare că au etalat trufia iluzorie de a putea pune în evidenţă clădirea pentru a fi contemplată simultan din multiplele ei unghiuri.

O imagine din anii 1911-1912 (se observă schelele de pe geamia aflată în construcţie - stânga imaginii) ne arată Casa cu Lei cadrată de celelalte clădiri din imediata vecinătate.

Fotografia  de mai sus oferă o imagine de ansamblu a Casei cu Lei (dreapta) acoperişul Hotelului Britannia şi inconfundabila turlă a acestuia (centru) şi a Hotelului Regina (stânga) toate fiind etalate pe vederea de ansamblu a portului.

O imagine de mai târziu surprinsă aproximativ din acelaşi unghi cu cea anterioară dar, se observă apariţia în decor a Gării maritime ce a fost construită între 1931-1935.

Fotografia de ansamblu din 1953 pune în evidenţă Casa cu Lei Moscheea Carol I Hotelul Regina şi Hotelul Metropol (Britannia). Privind cu atenţie imaginea se observă că la clădirea Hotelului Metropol se păstrau încă elementele de decoraţiune Art Nouveau.

După dezafectarea liniei ferate ce se desfăşura de-a lungul Bulevardului P.P. Carp se remarcă deschiderea ce o avea înspre port Casa cu Lei. De la turla Bisericii Sf Anton (1937) se distinge acoperisul Hotelului Regina şi la stânga acestuia cu deschidere pe toată faţada de sud vest, casa cu Lei.

Colţul de nord-est al Casei cu Lei - Intersecţia dintre Str. Dianei şi Str Lascăr catargiu.

Laturile clădirii urmau aliniamentul celor trei străzi ale căror colţuri le delimita: Str. Elenă (mai târziu str. Lascăr Catargiu iar în prezent str. Nicolae Titulescu) - est , str. Dianei - nord (faţada) şi str. Ovidiu (vest). Harta este o compilare a unor elemente preluate de pe planul cadastral de la începutul secolului trecut inglobând însă şi repere arhitectonice cunoscute din peninsulă.

Casa este o replică locală a vanitoaselor reşedinţe ale marilor negustori veneţieni.

Faţada principală spre strada Dianei este ritmată pe verticală prin cele patru coloane de ordin colosal, cu socluri înalte de piatră. Clădirea are o somptuozitate deosebită conferită cu emfază de aceste coloane. Fusul lor are suprafeţele decorate cu o compoziţie bine dozată în alternanţă de caneluri şi inele plate.

Capitelurile din piatră sunt decorate sub cornişă pe console, cu ove, brâu cu frunze de laur, volute, palmete, frunze de acant si cactus, susţinând patru lei, aşezaţi la rândul lor pe socluri înalte. Edificiul impresionează prin arhitectura impunătoare, bine conservată ce opreşte lumina la diversele ore ale zilei prin detalii fascinante.

Stilistic, clădirea aparţine eclectismului, specific secolului al XIX-lea. Principiul acestui stil este acela de alegere (gr. eklego) a elementelor din componenţa clasicismului, a renaşterii şi a barocului, combinându-le într-o nouă sinteză, niciodată aceiaşi.

Detaliile fascinează şi în prezent cu aceiaşi intensitate cu care au atras privirea şi la momentul la care clădirea a fost ridicată.

Folosită la început de arhitecţii străini (francezi, austrieci, italieni), maniera eclectică a fost preluată şi de arhitecţii români.

Amănuntele individuale sunt atent respectate pentru ca la final ansamblul de compoziţie să devină unitar şi fluent.

Tendinţa de alunecare spre un eterogen pretenţios fiind uşor acceptata de comanditarii bogaţi a avut înrâurire în majoritatea aşezărilor româneşti unde cosmopolitismul apusean părea să câştige teren sfidând parcă conservatorismul conacelor de până atunci. În funcţie de decoraţia faţadei, fiecare clădire eclectica punea accent pe unul dintre stilurile din care se inspira.

Au apărut astfel o combinaţie uneori foarte greu de definit pentru stabilirea unei dominante.

Stilul pretext al Casei cu Lei pare a fi fost barocul veneţian. Faţada nordică dominată de cele patru coloane masive pledează de la sine monumentalitatea scontată atât de proprietar cât şi de arhitect.

La partea superioara a fiecărei coloane prin amplasarea câte unui leu din piatră s-a realizat un efect arhitectonic aparte conferind construcţiei originalitatea despre care amintim aproape de fiecare dată când este vorba de această clădire..

Ferestrele mansardei se estompează ca funcţiune preluând parcă sarcina de a conferi fundalul de susţinere a compoziţiei de baza: cei patru lei de pe coloanele faţadei.

Ferestrele susţin foarte bine linia determinantă a compoziţiei stilistice

Alternanţa formelor a arcelor asociate la mică distanţă de unghiuri face ca ochiul să perceapă cu uşurinţă amănuntele opţiunii eclectice

Ferestrele zvelte, alternează cu cele largi. Unitatea deschiderilor este subliniată de ancadramentele puternic evidenţiate.

Latura sud-vestica (dinspre port) si cea răsăriteană se întregesc în păstrarea echilibrului arhitectural prin câte două balcoane dispuse marginal la primul etaj.

Se observa diferenţierea formei între balcoanele laterale şi balconul semideschis de la intrare.

Eclecticul îşi urmează presiunea dominantă şi în ceea ce priveşte cornişa profilată care este însoţită de bogate decoraţiuni ce reiau seria de denticuli, ove şi consolite care subliniază si personalizează registrele faţadei.

Detaliul exploatat pentru a conferi preţiozitate îşi atinge cu uşurinţă scopul.

Deasupra intrării se află o cheie de bolta-efigie, care atrage privirea spre partea superioara pentru a se fixa asupra verticalei de frize ce porneşte încă de la partea de jos a registrului etajului I.

Intrarea principală se află pe o platformă supraînălţată faţă de nivelul străzii care esta deservita de o platforma ce obligă la o anume degajare faţă de volumele comune ale străzii. Deşi limitat ca suprafaţă, balconul semideschis astfel creat oferă senzaţia pătrunderii într-un edificiu ce se detaşează de comunul citadin.

Privirea îşi află cu uşurinţă puncte de sprijin şi arii de susţinere tari care să cuprindă fără dificultate faţada puternic decorată.

Tentaţia celor ce păşesc în clădire este să surprindă ansamblul faţadei monumentale fiind parcă dintr-odată presaţi de grandoarea acesteia.

Atunci când arhitectul şi-a propus  să fixeze o dominantă care să impresioneze puternic pe privitor se pare că a accentuat pe unicitatea faţadei principale ce pare să se sprijine bine echilibrat pe decorul faţadelor laterale. Clădirea pare că se cuprinde singură pe sine.

Faţă de clădirile de pe Str. Ovidiu Casa cu Lei pare să preia tot spaţiul acaparând în totalitate atenţia trecătorului.

Anii '70 au însemnat transformarea edificiului în hotel şi restaurant. Decorul a fost asezonat la exterior cu câteva elemente de particularizare ce exprimau explicit noua funcţiune .

Ca la orişice decor lipsa de interes şi mijloace conduce rapid spre starea de degradare.... Paradoxal, decorul este primul ce este dedat ruinei precum şi frumuseţea în sine care este o biată pradă vulnerabilă în faţa eternului vrăşmaş, timpul...

Rugina macină , dar sub lumina surprinsă în apusul de pe valea portului de către artistul fotograf devine la arta ce încearcă să-şi depăşească  efemera existenţă.

Mânuirea cu talent a focalizării pe amănunt conduce spre o incitantă întrebare: ”Care este ansamblul ce cuprinde acest amănunt?”....

Tencuielile căzute odată cu lăsarea în paragină şi cruntă uitare au dat la iveală cărămida pe care iernile peninsulei au măcinat-o în crivăţ şi devălmăşie de intemperii.

Geamurile au fost sparte de o rea voinţă tot mai apăsătoare.

Ferestrele putrezite au fost blocate de câte un administrator sau paznic mai omenos în fire dinspre interior cu piesele de mobilier aflate la îndemână şi de demult scoase din uz.

Treptele inrării deşi invită  parcă trecătorul  să urce spre a face o vizită celor de dinlăuntru rămân stinghere  chiar de ne apropiem de intrare dinspre oraş sau dinspre port.

Intrând pe Str. Dianei dinspre Str Ovidiu, imediat ce privirea depăşeşte intrarea de la Casa cu Lei, surprinde un amănunt ce iniţial scapă neobservat. Clădirea fostului cabaret Brittania văduvită de elementul cel ami semnificativ, probabil, balconul cu ornamentaţia Art Nouveau, apare stingheră şi banală.

Oricum, spirala timpului pare că va întoarce şi peste această clădire emblematică vremurile mai bune ce au curs odinioară şi care o vor face să fie motivul unor noi şi la fel de deşarte vanităţi.

”Vorbele celor aleşi sunt temelie la zidul neuitării”... Zambaccian despre Casa cu Lei.

Referitor la istoria edificiului însuşi marele colecţionar Krikor Zambaccian (n. 6 feb. 1889, Constanța; d. 18 sep. 1962, București) face câteva consemnări.

Pe când avea 18 ani (1907) Krikor Zambaccian a fost impresionat de colecţia adăpostită în Casa cu Lei de Lazăr Munteanu, pasionat colecţionar de artă şi unul din vremelnicii locatari ai locuinţei. Junele armean constănţean a intrat vrăjit în apartamentul unde era etalată colecţia pe care o văzuse prin geam. În anii de formare Zambaccian a venerat colecţia Lazăr Munteanu, coborâtă parcă dintr-un basm oriental. Aceasta a constituit modelul, desprins de contingent, pe care îl va întrupa el însuşi, după ezitări şi abateri, mult mai târziu.

Iată pasajul respectiv preluat chiar din evocarea eruditului colecţionar: „Pe vremuri, Lazăr Munteanu era preşedinte de Tribunal la Constanţa, oraşul meu de baştină, unde locuia într-o proprietate a unui văr al meu, o clădire mai arătoasă în exterior, cu patru coloane înalte de piatră, deasupra cărora păzeau falnici patru lei, ciudată fantezie a arhitectului, care s-a gândit probabil să reamintească pe ţărmurile Pontului Euxin ceva din somptuozitatea palatelor negustorilor veneţieni de altădată.

Într-o zi, zărind prin fereastra locuinţei domnului preşedinte nişte picturi, am rugat pe îngrijitoarea casei să-mi permită să privesc puţin acele tablouri prin deschizătura uşii. În urma acestei indiscreţii, mă simţeam vinovat faţă de domnul preşedinte şi treceam cu sfială pe lângă dânsul” (n.b. - colecţionarul Lazăr Munteanu, secretar general în Ministerul Justiţiei, iar apoi judecător la Înalta Curte de Casaţie, s-a dedicat unor mari pictori precum Luchian, Tonitza, Petraşcu, şi, mai ales Pallady. Era nepotul doctorului Nicolae Kalinderu, şi era posesor al unui număr impresionant de opere semnate de Nicolae Grigorescu.)

”La băi, la mare”... Constanţa, oraşul verilor ”fierbinţi”...

Motto: Femeile sunt ca norii: când se întâlnesc, tunetele nu întârzie (proverb armean)

Trecând într-un alt registru, unii maliţioşi afirmă că de fapt Zambaccian era atras în preumblări pe străzile peninsulei (n.b. - nu departe de locuinţa familiei sale, aflată pe strada Tomis colţ cu Bd. Carol şi de manufactura din Piaţa Unirei nr. 9 - conform Listei de Abonaţi Telefonici din anul 1924) din cu totul alte motive.

Astfel, mai ales pe timp de vară pe străzile din oraşul vechi apăreau la ceasurile înserării ”vilegiaturistele” doritoare de compania domnilor mai mult sau mai puţin autohtoni. În epocă, era încetăţenită mentalitatea că plecările "la băi, la mare" reprezentau un mod de a lăsa totul în voia amorului liber. Ziarele capitalei, în numerele de vară, prezentau cronici mondene despre ce se petrecea la Constanţa (şi nu numai). Nota persuasivă a articolelor era dată de "flirtrita acută", după cum se exprima un jurnalist bucureştean al vremii.

Scopul celor veniţi la băile de soare şi aer era, în opinia sa, bine clarificat şi tot atât de bine susţinut prin ”întâmplările” din timpul sejurului. Astfel, în unul din numerele estivale din ”Furnica” din 1908 se scria "S-au văzut cazuri de dame care au rămas sterile după cinci sau zece ani de căsnicie, şi care după numai două luni petrecute pe plaja la Mamaia au putut să anunţe la întoarcerea acasă soţilor lor că sunt pe cale de a le dărui un moştenitor". Acelaşi articol nota că "toate flirturile se comit în franţuzeşte; sezoniştii si sezonistele nu vorbesc decât franţuzeşte. În Constanta, (în) tot cursul anului se vorbeşte turceşte, greceşte si bulgăreşte, vara nu se conversează (însă) decât în franţuzeşte".

În acest peisaj ce incită gândurile spre frivolitatea mai mult sau mai puţin nuanţată, marcată aproape obligatoriu de incognito-ul şi tânjitul fruct oprit al relaţiilor adultere Casa cu Lei şi-a creat fila ei proprie de legendă.

În acest sens, punând ca mărturie evocările unui venerabil şi distins concetăţean, dl. Simion Tavitian (03.02.1916 - 07.11.2008) şi conform unor înscrisuri, în anii 1940 clădirea se afla proprietatea Elizei Emirzian dar se pare că era în folosinţa fiului armatorului armean, Bebi Emirzian care a locuit în imobil până în 1941.

În acea perioadă, în Casa cu Lei era linişte ziua şi rumoare noaptea. După cum îşi aduc aminte vârstnicii ce încă mai pot să povestească din copilăria petrecută în peninsulă. Pe Strada Dianei la Nr. 1 aveau loc adesea petreceri private.

În fiecare seară, intrau doamne care îşi fereau identitatea de privirile celorlalţi, ajungând apoi şi domnii, întotdeauna pe jos, printre străduţe, pentru a nu fi văzuţi de soţii. Pe atunci tânăr, unul din povestitori îşi mai aduce aminte că a reuşit să identifice multe dintre personajele importante ale vremii care intrau în "casa de toleranţă" şi ieşeau câteva ore mai târziu. Printre aceste figuri notabile erau cunoscute de nume de comercianţi armeni, dar şi magistraţi, avocaţi, ofiţeri şi... lista poate continua...

Ca în orice port al lumii şi de asemenea ca în orice staţiune de băi, problema moravurilor a fost (n.b. - este şi va fi... ”O tempora, o mores!) o chestiune importantă.

Astfel, în primul Regulament pentru Administraţiunea interioara a Comunei urbane Küstenge ce a fost votat de către Consiliul Comunal, la 17 aprilie 1879 sunt stipulate 15 capitole care au diriguit evoluţia ulterioară a vieţii constănţene. Dintre aceste 15 capitole, două, si anume capitolele XI, XII au vizat nemijlocit reglementarea prostituţiei în oraş.

Faptul ca în actul administrativ fundamental al oraşului ce revenea sub autoritatea statului român, autorităţile locale instituite conform noului statut au găsit de cuviinţă să menţioneze o astfel de problemă arată fără de tăgadă că "cea mai veche meserie" era încă de la acea dată o problemă. Actul prevedea (art. 94) că un local unde se practica amorul tarifat "nu se deschidea în vecinătatea bisericilor şi a şcoalelor, în vecinătatea imediată a grădinilor publice, în hoteluri (pentru călători), birturi, cârciumi".

Din acest punct de vedere Casa cu Lei nu a fost niciodată în afara legii... Casa cu Lei se poate spune că a fost, mai mult sau mai puţin, o casă de raport dar nu şi o casă de toleranţă.

În imediata apropiere (Str. Lascăr Catargiu/Nicolae Titulescu) se află (denumirile sunt proprii deceniilor trecute) ”Hôtel d’Angleterre” (”Regina”/”Intim”), Cabaretul Britannia cu Hotel Metropol, Geamia Carol I, Biserica ”Sf Anton de Padova” a parohiei romano-catolice din Constanţa şi Catedrala Arhiepiscopală ”Sf Petru şi Pavel”.

 

Se prea poate ca la Casa cu Lei să se adune cupluri care îşi consumau discret idilele sub pavăza unui anonimat bine întreţinut. Faptul că locuinţa avea mai multe căi de acces prezenta suficiente avantaje. De asemenea, faptul că se afla în imediata apropiere a unor varieteuri sau hoteluri era un motiv pentru ca cei ce se perindau pe străzile învecinate să poată să se furişeze şi din peisaj şi să revină apoi fără a stârni suspiciuni...

 

Cu alte cuvinte, atunci când ceva  este posibil... fără evidenţa probelor, se naşte ca legendă şi poate să dispară tot ca legendă precum dispar rând pe rând povestitorii...

Se prea poate ca pe vremuri ”Casa cu Lei”  să fi fost ”CASA CU”... ???  ... Cine mai ştie azi???

Cabaretul Britannia - ”Azi îl vedem şi nu e...”

Motto: Nu-ţi cumpăra casă, cumpără-ţi un vecin. (proverb armean)

Dicran Emirzian, cel ce a construit Casa cu Lei, se pare că ar fi putut ţine cont de acest proverb iscat de înţelepciunea neamului său. Locuinţa nou ridicată se afla în imediata vecinătate a portului, a unor stabilimente în care se perindau afaceriştii sau turiştii în preumblările lor spre aiurea şi răspundea vanităţii sale de a fi la vedere de la mare distanţă. Şi cum orice hotel are alăturat localuri de amuzament, în vecinătatea casei armatorului existau vechi localuri sau începeau să apară altele noi

Până în anul 1903, pe Strada Elenă Nr. 7 (denumită mai târziu Lascăr Catargiu) se afla o construcţie pe care antreprenorul Gr. Gheorghiu a dorit să o transforme în hotel. Stabilimentul urma să fie numit Hotel "SPLENDID". Anterior pe locaţia respectivă funcţionase hotelul "PANAIOTTI". Clădirea veche a fost demolată şi din anul 1909 s-a inaugurat un nou local care s-a numit "Hotelul BRITANNIA".

Proiectul de bază al clădirii era ca la orice edificiu al vremii o îmbinare eclectică de elemente de arhitectură de sorginte apuseană. Avea o notă de personalizare proprie comanditarului dar şi arhitectului.

Firesc, nu lipseau detaliile specifice stilului Art Nouveau. Pilaştrii corespunzători celor două nivele, ancadramentele dreptunghiulare ale ferestrelor şi câte un cerc de tencuială deasupra celor de la parterul înalt constituiau elemente decorative bine puse în evidenţă.

Clădirea avea colţul teşit spre cele două faţade. La etaj, un mic balcon semicircular şi o suprastructură decorativă se constituiau într-un cadru ce confereau particularitate. În timp, acestea au fost modificate iar colţul faţadei se prezintă azi ca o suprafaţă plină şi plană. Elementele de expresie au fost suprimate de-a lungul anilor din varii considerente. Să nu uităm că pe parcursul anilor edificiul a avut mai multe destinaţii şi funcţiuni. Aici şi-a desfăşurat activitatea pentru o vreme baroul de avocaţi. Ulterior a servit drept sediu pentru mai multe instituţii şi întreprinderi. Clădirea a suportat ultimele transformări şi degradări majore în perioada 1974 - 1977 când a fost folosită ca sediu pentru întreprinderea ”Miniera” Dobrogea.

Întorcându-ne în istorie, în ziarul „Dacia” din 1915 apare o consemnare ce informa cititorii că vasta sală a Hotelului Britannia era închiriată pentru baluri „obişnuite sau mascate, nunţi, concerte, întruniri, teatru” . Gazetarii de la „Dacia” criticau însă, creşterea tarifelor practicate de hotel: „Nu suntem încă în plin sezon şi aceştia au ridicat preţurile cari au devenit exorbitante. Şi ne întrebăm cu grijă ce va fi în toiul sezonului, dacă am ajuns deja la o situaţie intolerabilă” .

Din anul 1923 devenit „varieteu”, la Britannia au început să aibă loc în fiecare seară „numere aduse cu mari sacrificii din străinătate şi din Capitală”, aşa cum anunţau ziarele vremii. Scriind despre cabaret ziarul „Dacia” îl numea cu emfază chiar „Paradisul Constanţei, cel mai frumos şi elegant loc de varietăţi, singurul loc de distracţie intim, pur familiar” .

În programul Cabaretului erau incluse ceaiurile dansante, spectacole de acrobaţii, concerte de jazz, concursuri de charleston, teatru şi multe altele: „Nu se poate concepe un program mai frumos şi mai complect ca la Varieteul Britannia, unde se produc şi prea cunoscuţii artişti ai Capitalei Adina şi M. D’Ayol, cu un repertoriu de duete şi cuplete cari provoacă râsul sănătos al spectatorilor. Vă trec toate necazurile dacă veniţi seara la Varieteul Britania”, promitea ziarul „Dacia”.

În ”Ghidul ilustrat pentru vizitatori - Constanţa şi Techirghiol - 1924” al ziariştilor Th. Ionescu şi I.N. Duployen la pagina 26 aflăm că ”Variete ”Britania”, Dancing-Cabaret aparţinând lui Mişu Georgescu, Str. Lascăr Catargiu Nr.7, este ”Cel mai luxos local de variete din Constanţa”

Câţiva ani mai târziu, pentru petrecerea revelionului 1927, ziarele anunţau că direcţiunea ”Britannia” aranjase „pe lângă spectacol şi o sumedenie de surprize circumstanţiale din care nu lipseşte nici turnarea plumbului în svârcolirile căruia o sybilă modernă va citi viitorul, evenimentele ce vor decurge pentru fiecare din cei prezenţi, în cursul anului următor”.

În „repertoriul“ Britannia îşi făcuse loc şi arta plastică, bineînţeles arta plastică de cabaret. În ziarul „Dobrogea Jună” unul dintre semnatari dedicând un articol pozitiv unui pictor german, aflat în trecere prin Constanţa, spre Cairo, consemna: „L-am văzut aseară în teatrul Britania, unde în mai puţin de cinci minute l-am văzut executând două tablouri mari, adevărate capo d’opere de artă” . Era probabil vorba despre acea categorie de artişti de cabaret care frapau prin insolitul producerii de grafică şi nu neapărat prin valoarea intrinsecă a obiectului de artă.

În evocările vremii deşi se vorbeşte de Varieteul Brittania nu se fac referiri decât sporadic asupra funcţiunilor de hotel ale stabilimentului.

Consultând acelaşi ghid din 1924 se observă că la adresa la care apărea Britannia (Str. Lascăr Catargiu Nr. 7) funcţiona şi hotelul de categoria a II-a ”Metropol”, local pe care puteau să îl folosească şi ofiţerii fără să încalce regulamentele de ordine militară ale vremii (pag. 152).

Cu alte cuvinte, spectacolele susţinute la parter de către artistele de cabaret puteau să fie continuate la solicitarea unor clienţi interesaţi şi generoşi în una din camerele de la etaj.

Spre a nu se simţi frustraţi şi obligaţi să încalce regulamentele, prin dispoziţiunile de garnizoană accesul în cabaret şi în hotelul aferent era permis şi acestei vajnice categorii de onorabili domni (mai ales că uniforma militară etalată în prezenţa doamnelor aducea din capul locului o şansă sporită de acces la nurii acestora).

Conducătorii de atunci ai armatei erau suficient de flexibili faţă de moravurile artistelor de cabaret pentru ca acolo unde nu puteau interzice din puritanism ”lipsa decenţei” să o poată cuprinde în filele unui regulament ca pe o chestiune ”admisă”... În fond, şi cei ce scriau regulamentele erau tot militari şi puteau păşi pragul localurilor deocheate fără a greşi în faţa regulamentelor de dânşii întocmite...

Să continuăm ...

Constanţa - Casa cu lei - Legenda unui loc comun.

E şi firesc să se cuprindă laolaltă timpul şi devenirea în timp a unui loc. Aşa se face că în defavoarea legendei lucrează faptul dovedit... În documentele vremii din anul 1921 se consemnează că în edificiul ridicat de armatorul Emirzian în Constanţa funcţiona o bancă. În lista abonaţilor telefonici din anul 1924 la adresa din Str. Dianei Nr. 1 este trecută Banca Comercială.

Mai târziu în local au funcţionat mai multe firme de comerţ o agenţie de transporturi şi chiar un Club Comercial. Mai apoi către finele perioadei interbelice imobilul şi-a reluat funcţiunea de locuinţă şi după cum am arătat anterior pe cea de casă de raport.

Un aspect mai puţin documentat îl reprezintă faptul că sunt consemnări care atestă că pentru scurtă vreme în Casa cu Lei în perioada interbelică a funcţionat sediul unei loje masonice.

Nu face obiectul de a trata în amănunt problema masoneriei din Constanţa de la reintrarea urbei sub jurisdicţia statului român dar putem să punctăm faptul că venerabilul Constantin Moroiu (13 februarie 1837 - 27 aprilie 1918) a locuit în ultima perioadă a vieţii în Constanţa şi apoi în Mangalia.

Constantin Moroiu a marcat istoria modernă a României şi a Masoneriei Naţionale, fiind părintele şi fondatorul primei Mari Loji din România (Marea Lojă Naţională - 8 septembrie 1880). Din 1880 şi până în 1911 Constantin Moroiu a fost Mare Maestru şi Suveran Mare Comandor. Printre altele. Venerabilul maestru a fost unul dintre cei mai activi filatelişti din România. Fratele său George Moroiu a fost şi el un cunoscut Mason. Maria şi Elena Moroiu, fiicele sale, au fost iniţiate în Loja Steaua Sudului din Mangalia, în 1883, fiind primele femei din România iniţiate în Masonerie.

Potrivit definiției date de masonii înșiși, masoneria este: „o asociație de oameni liberi și de bune moravuri care conlucrează pentru binele și progresul societății prin perfecționarea morală și intelectuală a membrilor săi.“

Nu am calitatea de a comenta sub nici un fel această problemă dar, în prezent foarte mulţi sunt cei ce vehiculează fel de fel de informaţii mai mult sau mai puţin tendenţioase despre lojele masonice şi bulversează prin inconsistenţa documentării. Spun acest lucru deoarece a atribui paternitatea Marii Loje Naţionale a României unui grupuscul de sorginte KGB-istă mă amuză întrucâtva.

Trecutul e trecut... prezentul e travaliul ce dă naştere trecutului
iar viitorul este trecutul ce nu a prins a se naşte...

Odată cu stingerea urgiei tăvălugului celei de-a doua mari conflagraţii mondiale România, cea vândută ca sclavă la Yalta (Conferința din Crimeea, 4-11 februarie 1945) a fost siluită de cizma muscală.

Năimiţii ”ciumei roşii” au început să sfâşie hupav din propria conşiinţă de neam şi de sine lingând slugarnic mâna tiranului din Georgia. Acela, fiu de cizmar nepriceput (sic!.. Uffff! tot despre cizmari ne aducem aminte), îşi renegase numele de Djugaşvili îşi renegase părintele şi odată ajuns să împărăţească cu samavolnicie o parte din lume le-a aruncat ca ciosvârtă nelegiuiţilor întru neam şi Dumnezeu de pe plaiul mioritic propria lor ţară.

Peste România şi români au început să curgă vremuri tulburi, din ce în ce mai grele. Constanţa a fost şi ea tribut ce a încăput în turbinca muscală. Monumentele de până mai ieri, clădirile de faimă ale oraşului s-au transformat peste noapte în latrine pestilenţiate de duhorile unor lifte străine şi păgân închinătoare cu limbă de lemn lozincilor şi tablourilor unor sceleraţi agăţate pe pereţii de peste tot.

Colegiu Mircea a devenit cazarmă. Hotelul Palas, Clădirea Şcolii Navale, Clădirea fostului Hotel Carol, şi multe dintre locuinţele celor avuţi din Constanţa au fost luate în devălmăşie de vremelnicii venetici.

Evenimentele s-au succedat tragic. Fiecare dintre datele faţă de care ne raportăm istoriei actuale de la 23 aug. 1944 spre prezent s-au reflectat sub felurite forme asupra oamenilor şi a locurilor. Ne amintim (cei ce o mai pot face) de 6 mar. 1945 - Guvernul Petru Groza, 1 iunie 1946 - execuţia lui Antonescu, 10 feb. 1947 - Tratatul de Pace de la Paris, 30 dec. 1947 - abdicarea, 11 iunie 1948 - L. nr. 119, naţionalizarea, 23 mar. 1950 - Decr. nr. 75 al M.A.N. - Canalul Dunăre - Marea Neagră, 23 apr. 1962 - încheierea cooperativizării, 19-24 iul 1965 - Congresul al IX-lea.... s.a.m.d.

Casa cu Lei a traversat şi ea alături de peninsulari istoria urbei. După anii `48 edificiul a fost naţionalizat conform decretului 92/1950, poz. 37. Prin anii 1953 se pare că în clădire se instalase un serviciu tehnic de la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Prin anii `70 odată cu ridicarea la nivel local a bunăstării celor din aparatul de partid şi din securitate s-au ivit oportunităţi oculte. Exacerbarea nevoilor ”Tov.-ilor” de a se deda la fel de decadent ca şi capitaliştii unei vieţi personale private a determinat factorii locali de decizie ca prin şedinţele Judeţenei de partid să se pună problema alocării de fonduri pentru renovarea şi transformarea câtorva din vechile clădiri ale peninsulei. Astfel, pe discreta străduţă Diana a fost renovată şi transformată în hotel şi restaurant clădirea de notorietate deja binecunoscută a fostului armator armean. A reapărut în felul acesta pe firmamentul constănţean, de data aceasta ca Hotel şi Restaurant, ”Casa cu Lei”.

Datorită locaţiei sale, clădirea putea fi atent şi vigilent controlată de ”organili” (sic!) în drept. Puţini dintre cei sosiţi în Constanţa ca turişti pot afirma că s-au cazat aici în condiţii de simpli solicitanţi la recepţia hotelului deservită de cerberii cu epoleţi (mai mult sau mai puţin albaştri). În situaţii similare s-au renovat la acea vreme şi Hotel Intim, Hanul Balcan şi probabil, alte asemenea locaţii. Ca restaurant, Casa cu Lei prezenta o ofertă gastronomică bine asezonată cu delicatese din bucătăria românească dar şi internaţională iar serviciul era discret şi promt în toate cele patru saloane ale parterului. Faptul că localul avea un ”ştaif” de rang înalt era dovedit şi de faptul ca mulţi dintre mai marii urbei îl alegeau pentru a organiza aici diverse mese de ocazie. Chiar şi Gică Hagi şi-a organizat petrecerea de nuntă la Casa cu Lei...

în rest... legendă...

... doresc să închei cu o sintagmă din filozofiile orientului:

”Cine spune nu ştie, cine ştie nu spune”....

Cred că s-au spus suficient de puţine lucruri pentru a face dovada că se ştie câte ceva şi într-atât de multe pentru a ne putea opri aici ...

Pe curând, cu alte frumoase lucruri trecute şi petrecute în Constanţa...