miercuri, 30 noiembrie 2011

Constanţa şi Ovidiu - nisipul din clepsidra mileniilor

Publius Ovidius Naso - ”Perdiderunt me duo crimina: carmen et error...” 

“Farmecul dragostei le-a înmuiat aspra fire, se spune:Omul a fost încântat, când pe femeie văzu”Ars Amandi

Viaţa - Destinul a născut conjuncturile...

Biografia lui Publius Ovidius Naso este cunoscută şi considerată obiectivă atât timp cât despre viaţa poetului sunt suficiente informaţii provenite fie din opera sa, fie din lucrări sau surse cultivate în preajma acestuia.
Ovidiu s-a născut la data de 20 martie 43 î.e.n. în Sulmo (Sulmona de azi). Localitatea este situată în munţii Abruzzi şi se află la circa 140 kilometri spre est faţă de Roma. Sulmona este un oraş de talie mijlocie. Localizat în mijlocul peninsulei italice este la distanţă aproximativ egală de coasta Adriaticii şi de cea Tireniană.
Numele oraşului este legat de legenda care povesteşte că Solimo, unul dintre prietenii lui Eneas, ar fi pătruns în teritoriul muntos al peninsulei şi încântat de apele care şiruiau peste tot, garantând fertilitatea solului, ar fi trasat limitele oraşului într-un loc adăpostit de fortificaţiile naturale ale munţilor Abruzzi.
Imaginea unui teritoriu bogat în ape a fost descrisă chiar de Ovidiu care vorbind despre Sulmona spunea: ”gelidis uberrimus undis”, adică “bogată în ape răcoroase”. Sulmo împreună cu Superaeguum şi Corfinium formau centrele regiunii Pelino la începutul secolului I d.Hr. Casa în care s-a născut Ovidiu conform unor evocări ce datează încă din secolul XV se afla în locul numit “Fonte d’Amore”. Există păreri că locul natal i-ar fi inspirat parte din versurile sale sublime.
Ovidius era descendentul unei vechi familii nobiliare. Averea familiei nu era foarte mare dar a dat posibilitatea ca la vârsta la care începea educaţia în societatea romană, în anul 30 î.Hr., Ovidiu împreună cu fratele său Lucius, cu un an mai vârstnic, să fie trimişi la Roma pentru a studia retorica cu oratori celebrei ai vremii. A frecventat lecţiile de declamaţie ale vestiţilor Aurellius Fuscus şi M. Porcius Latro. Cu aceştia a exersat compunerea. Studiul în sine l-a marcat deoarece mai târziu a influenţat opera sa poetica.
Deşi educaţia retorică s-a dovedit temeinică Ovidiu s-a simţit atras de poezie (Trist., 4, 10, v 24-26). Pe timpul instruirii sale, la numai 17 ani, a făcut o călătorie de studii împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Pompeius Macer. Trecând prin Sicilia (Siracuza) au ajuns la Atena spre a se instrui în “cetatea lumina” a Greciei şi în mai multe aşezări din Asia Mica. Cu această ocazie a vizitat şi Troia. Pe durata călătoriei fratele său a murit. Trista întâmplare l-a afectat profund (Trist, 4, 10, v 3) pe Ovidiu. Cu toate acestea nu a fost marcat de frustrări puternice.
După întoarcerea la Roma intra în magistratura unde ocupa diferite funcţii minore. Curând îşi va întrerupe cariera judecătorească şi politică, activităţi care-i răpeau – după cum mărturisea poetul – răgazul datorat muzelor. Nu a fost atras de politică şi implicarea în luptele pentru putere. În jurul vârstei de 18 ani citeşte în public primele sale compuneri poetice (fragmente din Tristia).
Temperamentul său l-a făcut să devină extravertit, incapabil să se adapteze conformismului moral-politic promovat de normele de conduită sociale ale Împăratului Octavian Augustus (timp de 41 de ani - 27 î.Hr. - 14 d.Hr. - a fost conducătorul absolut al imperiului sub denumirea aleasă de el, Princeps - Ulterior Octavianus a adoptat titulatura de Imperator Caesar Augustus divi filius.). Ovidiu s-a remarcat ca un hedonist cu un dezvoltat apetit pentru plăceri. Datorită unor calităţi cultivate prin participarea debordantă la viaţa mondenă a devenit un poet la modă. Genul promovat de poet răspundea pe deplin celor ce căutau desfătările şi armonia poeziei erotice şi elegiace. La Roma nu i-a frecventat pe nici pe Vergiliu şi nici pe Horaţiu, dar a participat la viaţa literară a cercului patronat de Valerius Messalla Corvinus. A devenit prieten cu Tibul şi Propertiu ducând o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți și printre protectori se află la acea vreme însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), a devenit cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.
A fost căsătorit de trei ori. Prima căsătorie la vârsta de 16 ani a fost cu o adolescentă despre care mai târziu scria că “nu e demna de atenţie şi nici folositoare”. A divorţat după numai doi ani. Căsătorit a doua oară a avut ca unic copil o fată dar a doua soţie se pare că a murit la naştere. Ceva mai târziu a urmat cea de-a treia căsătorie cu Fabia, ruda cu Paulus Fabius Maximus. Acesta era în anturajul împăratului Octavianus Augustus Conjunctura i-a facilitat poetului contactul cu unii membri ai familiei imperiale. (Ovidiu a socotit la momentul plecării în exil că una din cauzele relegării sale ar fi putut fi chiar această apropiere.)
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba (Ilva Tireniana - insula primului exil al lui Napoleon), în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Octavian Augustus porunceşte exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe îndepărtatul țărm al Pontului Euxin. Forma de exil la care a fost supus era aceea de „relegatio” și nu cuprindea clauza ”aquae et ignis interdictio” (în sensul de „proscris în afara legii”). Această formă de pedeapsă îi permitea celui ostracizat să-şi păstreze averea dar era exclus bineînţeles din viaţa socială a Cetăţii Eterne spre a fi uitat de tot şi toate.
Poetul însuşi arăta că surghiunul a avut două motive.
”Perdidernut me duo crimina: carmen et error...”
Referirile sunt evidenţiate în mai multe pasaje ale operei ovidiene (Trist, 2, v. 207-208; şi 1, 2, v. 37; 1, 2, v. 98; 2, v. 109; 3, 1, v. 37; 1, 2, v. 98; 2, v. 109; 3, 1, v 45-52, Pont, 3, 3, v. 71-72 etc).
Există părerea că aluzia la poezie (carmen) ca motiv al exilului nu privea o anumită operă sau un anumit poem, ci întreaga creaţie a lui Ovidiu. Poezia încriminată era cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte.
Edictul l-a socotit pe poet vinovat de adulter din punct de vedere moral şi nu material. Se invoca asa-zisa lex Iulia de adulteriis coercendis. Legea fusese promulgată chiar de Augustus îngrijorat de decăderea familiei romane tot mai dezmembrată. Moralizator, acesta aducea vină artei lirice pentru că prin glorificarea amorului liber în poeme licenţioase făcea apologia libertinajului în moravuri*.
*"Mai întâi, pedeapsa nu se susţine din punct de vedere juridic, fiindcă lex Iulia vorbeşte de adultere comise sau de complicităţi la adultere. Interpretarea după care poetul este socotit autor moral pare trasă de păr şi, în orice caz, iese din litera legii. Dar chiar dacă am admite că temeiul juridic era perfect, şi încă ciudăţenia pedepsei nu dispare. În adevăr, Ars amatoria, opera încriminată, apăruse cu zece ani înainte de momentul pedepsei si e cel puţin curios ca August a aşteptat zece ani ca să pedepsească o crima pentru care avea o specială aversiune. Apare deci până la evidenţă că motivul invocat de edictul relegării lui Ovidiu nu era decât un pretext. Altceva forma motivul real, pe care contemporanii lui Ovidiu îl cunoşteau, pe care îl ştia poetul însuşi, dar asupra căruia noi nu avem decât numai bănuieli..."
N. I. Herescu, Istoria literaturii latine, vol.3, Epoca lui August (Fundaţia naţionala pentru ştiinţă şi artă, Institutul de istorie si teorie literara "G. Călinescu", Bucureşti, 2007, p.218)
Nonconformismul acesteia se făcuse simţit în toate poemele ovidiene şi merge mult mai departe decât îşi permiseseră în operele lor Tibul şi Propertiu. De altfel, în anul 8 e.n. Tibul şi Propertiu erau morţi iar coincidenţa exilului nu este incidentală deoarece în acelaşi an a fost exilat şi oratorul Cassius Severus (adversar şi denigrator al poetului)
Îi aflăm disperarea şi tristeţea din prima carte a Tristiei (Tristele) alcătuită din cele zece elegii scrise pe drum exilului .
Nevinovat, nu se plânge însă de pedeapsa exilul ci de depărtarea lui. Pentru învinuiri mai grave, mulţi fuseseră exilaţi mai aproape de Roma. Ocupat cu treburile statului, împăratul n-a avut ocazia să-i citească Ars amandi, scrie în elegii Ovidiu. Ar fi constatat că nu e o scriere imorală căci nu-i învaţă pe bărbaţi căile şi mijloacele de seducţie a femeilor virtuoase. Imploră, zeii să-l protejeze, căci nu făptuise o crimă ci doar o greşeală.
Cartea a doua din Triste a fost scrisă după sosirea la Tomis. Ea cuprinde o singură scrisoare, adresata lui August. Poetul nu-i cere acestuia să-i acorde întoarcerea acasă decât după ce va fi satisfăcut de îndelungata lui meritată pedeapsă. Imploră însă să-l trimită din Pontul duşmănos într-un loc mai omenos. Ovidiu considera că faptelor sale nu erau atât de grave. Dintre cele două învinuiri şi-o asuma doar pe cea dintâi, ca sa se poată apăra prin argumentul versului. El afirmă că a cântat iubirea, ca atâţia alţi poeţi. De cea de a doua vină nu va vorbi deloc, spre a nu stârni durerea Cezarului. În urma edictului lui Augustus, cărţile lui Ovidiu au fost scoase din Bibliotecile publice ale Romei, iar Arta iubirii chiar si din cele particulare. Draconicele măsuri de cenzura nu i-au afectat popularitatea, nici posteritatea. Tristele si Ponticele trimise din Tomisul exilului, alături de alte lucrări au continuat să fie citite de foştii săi concetăţeni şi de urmaşii lor. Mai târziu, scriitorul eclesiastic Eusebiu, episcop de Cezareea (secolul III-IV d. Hr.), constata că străinii au fost mai binevoitori cu poetul decât compatrioţii săi.
Referitor la fapta ce l-a alungat pe Ovidiu în surghiun, acel error de pe care poetul nu vrea să o numească, există de asemenea controverse.
Prin intrigi oculte din intimitatea curţii imperiale s-a ajuns ca poetul să fie învinuit de Ferdinald, comandantul armatei romane , ca ar fi furat bunuri personale. Urmare a acestor acuzaţii poetul a fost comandat la moarte. După ce Ferdinald l-a arestat Ovidius a reuşit să fugă şi ulterior Ferdinald a murit subit. Este posibil ca aceasta să fie acea întâmplarea nefastă dar, nu este suficient de plauzibilă.
Exilul lui Ovidiu este pus în legătură cu viaţa particulară a unor membrii ai familiei imperiale. Este veridică ipoteza că Ovidiu ar fi devenit cunoscătorul unor taine de alcov. În Tristia, Ovidiu spune că „a văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”.
"De ce-mi greşiră ochii privind nelegiuirea?
De ce din întâmplare păcatul l-am ştiut?"
sau
” Dar mai rămâne ceva: sunt învinuit de-o crima
Vai! ruşinoasa: c-am fost adulter profesor”
„Tristele” (II. v. 179-218)
Poetul devenise probabil martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei Minor, nepoata lui Augustus şi soţie a lui Emilius Pauli.
Se crede chiar că Ovidiu ar fi meditat relaţiile interzise de legile augustine dintre Iulia şi un tânăr aristocrat, Iunius Silanus. Roma devenise scandalizată. August i-a exilat în toamna anului 8 e.n. atât pe Iulia pe insula Trimerus, pe Iunius Silanus cât şi pe Ovidiu .
Tot aşa de probabil, exilul lui Ovidiu poate fi pus pe seama unor cauze de natura mistica-religioasa: poetul ar fi profanat misterele divinităţii egiptene Isis. O alta variantă îl socoteşte pe Ovidiu vinovat de a fi luat parte la practicile magice ale unui grup ce prolifera misterele pitagoriciene, interzise prin legi de Octavian Augustus.
Există şi ipoteza ce pune ca substrat al cauzei exilului  natura politică a vieţii sociale din Cetatea Eternă. Se afirmă că Ovidiu devenise complice la acţiunile pentru înlăturarea lui Tiberiu, fiul vitreg al împăratului, de la succesiunea la tron, şi era adeptul pentru ascensiunea lui Agrippa Postumus, nepotul lui August. Conducătorul conspiraţiei în favoarea lui Agrippa Postumus ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus. Faptul că poetul a fost numai relegat ar fi o dovada ca n-a participat direct la conspiraţie, ci numai la vreo întrunire secreta a conjuraţilor.
Epistolele în care poetul şi-a descris peripeţiile călătoriei de la Roma până la ţărmul unde avea să-şi ispăşească exilul fost scrise în înfriguratul decembrie, în zbuciumul avan şi al mugetului furtunilor sălbatice ce bântuiau între insulele Ciclade. Mai mult decât tenebrele mării poetul era speriat de ţărmurile pe care trebuia să le treacă. Teribilele furtuni de iarna s-au dezlantuit în largul marii. Corabia pe care se afla, plecată din portul calabrez Brundisium (Brindisi) a fost hărţuită de stihii vreme de câteva zile. Se părea că exilul se va termina înainte de a fi început căci din dihonia furtunii, Ovdiu îşi luase speranţa de a mai fi salvat. Apa pătrundea de peste tot iar poetul invoca ajutorul zeilor.
Trecând pe lângă insula Cefalonia şi îndepărtata Ithaca, surghiunitul poet a debarcat în portul Lechaeum. A străbătut apoi pe uscat istmul Corintului oprindu-se vreme îndelungată în Cencreae, portul corintic de pe ţărmul Marii Egee. Spre primăvară a sosit o corabie cu emblema Minervei. Aceasta l-a luat la bord şi după un scurt popas în insula Imbros, a pornit spre Samotrace.
Ion Theodorescu Sion - Ovidiu în exil - 1915
Pasagerul alungat din Oraşul Etern a fost debarcat la Zerint apoi s-a îndreptat prin Hellespont (Dardanele) spre Tomis cu cea de-a treia corabie. Aceasta l-a purtat pe Ovidiu de la Zerint până la Tempyra, oraş pe ţărmul Traciei, aproape de vărsarea în marea Hebrului (Mariţa). Într-un târziu Sextus Pompeius, guvernatorul Macedoniei, a oferit oropsitului său prieten banii si escorta spre a străbate în siguranţă distanţa dintre Tempyra şi Tomis.
"Suferinţele îndurate de mine sunt prea mari pentru a putea fi crezute", îşi plângea Ovidiu în versuri soarta. La Tomis relegatul Romei a ajuns la mijlocul luni mai a anului 9 d.Hr. (conf. H. Frankel). „Te întrebi de unde îţi vine scrisoarea pe care o citeşti? De aci, unde Istrul se uneşte cu apele azurii ale marii.”
„Ponticele” (III, 5)
„Cartea asta pe care o citeşti, îţi soseşte din ţara Unde Danubiu cel lat apele-şi varsă în Pont.”
„Tristele” (V,7) , „Moravurile tomitanilor”
”Aici nu se găsesc cărţi de la care sa am un îndemn şi inspiraţie „.....” în loc de cărţi, şuieră săgeţile şi armele”
Colonie a cetăţii greceşti Milet, Tomisul şi împrejurimile sale se dovedeau a fi locuri neprietenoase şi periculoase pentru nobilul trăitor în Roma eternă.
Drumurile, apele şi marea aparţineau localnicilor şi „nimenea nu este sigur, nici cu corabia, nici pe jos în aceasta tara”
„Pontice”(III, 1.)
Populaţia mixtă formată din greci, geţi şi sarmaţi, nu folosea limba latină. Poetul se referă la un moment dat la faptul că este înconjurat de ,,geţii nedomoliţi“ care trăiesc laolaltă, în dispreţul legii, îngrămădiţi cu ,,sciţii întunecaţi” şi chiar cu greci care şi-au uitat parţial limba, iar cuvintele pe care le mai ştiu le pronunţă cu accent grec, auzind în juru-ţi doar graiul scit şi graiul trac,
„Oamenii ăştia abia de-s vrednici de numele de oameni,
Căci mai sălbatici ei sunt chiar decât lupii cei cruzi.
Nici nu le pasa de legi, căci dreptatea se pleacă puterii;
Paloşul lor bătăios biruie orişice drept.
Largii nădragi şi cojocul de ger îi păzesc anevoie
Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung par.
Doar la puţini mai găseşti vreo urmă de limbă grecească,
Schimonosită şi ea de al barbarului glas.
Printre norodul de aici nu se află niciunul
Să poată spune în graiul latin chiar cel mai simplu cuvânt.
Eu chiar, poetul roman - iertaţi-mă, Muze - silit sunt
De obicei să vorbesc în al sarmaţilor grai.
Din a dezvăţului lungă pricină - deşi mi-e ruşine -
Spun, în memorie-mi vin vorbe latine cu greu.
Nu mă îndoiesc că şi-n cartea aceasta găseşti nu puţine
Vorbe barbare: a fost locul de vina, nu eu. ”
„Tristele” (V, 7),
”Ovidiu înconjurat de sciţi” - pictură în ulei 1862 (o prima varianta a fost pictată în 1835 dar la acea vreme a fost contestată de criticii de artă), Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 April 1798 – 13 August 1863), Palatul Bourbon
Grecii erau supuşi direcţi ai împăratului Romei pe când "barbarii" se aflau sub ascultarea căpeteniilor lor, vasali şi aceştia ai lumii romane.
„Coasta aceasta, măcar ca-ntre Geţi si-ntre greci e-mpărţită,
Insă de Geţii rebeli pare să ţină mai mult.
Vezi într-un număr mai mare pe Geţi şi sarmaţi, ce, călare,
Vin şi se duc tot foind prin a oraşului străzi.
Nu e niciunul din ei să nu poarte în spate o tolbă,
Arc şi săgeţi ce la vârf unse-s cu fiere de şerpi.
Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă;
Barba şi pletele lor n-au fost tăiate nicicând.
Mana deprinsă le e să-nfigă în duşmani cuţitul,
Care la orice barbar stă lângă şold în chimir.”
"Aici eu sunt barbarul, pentru că nu sunt înţeles de nimeni", scria Ovidiu. La sosirea în cetatea tomisului a comunicat cu tomitanii doar prin gesturi.
”Ei se-nţeleg între ei printr-o limbă ce-i leagă-ntre dânşii;
Eu doar prin semne le-arat ce vreau sa le spun.
Eu sunt aicea barbar, căci nu-s priceput de niciunul;
Graiul latin, când l-aud Geţii, prosteşte surâd.”
„Tristele”(V, 10)
După o vreme a deprins şi a folosit limba sarmaţilor şi a geţilor.
”Nam didici Getice Sarmaticeque loqui”.
„Pontice” (III, 2, v.37)
Din căldura şi rodnicia spaţiului mediteranean, Ovidiu s-a trezit, scrie istoricul Ribbeck "într-o stepă pustie fără culturi şi arbori, care nu producea nici struguri, nici poame; în schimb, ogoare slab cultivate, sau lăsate în părăginire, pe care numai pelinul amar creştea". Nedeprins cu vânturile îngheţate, s-a`mbolnăvit de friguri şi de pleurită. Avea insomnii şi nu-i pria hrana.
,,Zăpezile, pe câmpuri, rămân neîncetat;
Nici soarele, nici ploaia nu le topesc vreodat’
În loc să se înmoaie la vreme, val cu val,
Se întăresc mai tare la vântul boreal,
Şi vin zăpezi, şi-adese abia se ia un rând,
Şi se arată altul, văzduhu-ntunecând,
Şi ţine iarna asta adeseori, doi ani,
Şi îngroziţi se uită barbarii tomitani,
Când vine Acvilonul înspăimântat urlând,
Smulgând acoperişuri şi turnuri retezând…”.
.....
„Sufăr dureri negrăite aici, părăsit intre duşmani;
Nimeni n-a fost surghiunit în depărtări aşa de mari.
Eu numai fost-am trimis lângă a Istrului guri înşeptite*,
Unde de-a Polului Nord geruri cumplit rebegesc.”
„Tristele” (II, v. 179-218), scrisoare catre Augustus, traducere versificata de St. Bezdechi - 1930
Exisă controverse asupra numărului gurilor de vărsare ale Dunării (Istru) în Marea Neagră (Pont). După Strabon şi Ptolemeu delta Istrului avea şapte braţe. Pliniu afirmă că erau doar 6 guri iar Herodot face referirela cinci braţe. După cum lasă însă Ovidiu să se înţeleagă, delta Istrului avea şapte braţe.
Poetul, ca şi ceilalţi dinăuntrul cetăţii, trebuia să ia parte la apărarea ei când o atacau "barbarii" trecând Dunărea îngheţată.
„cu paza pe ziduri şi zăvor pe la porţi,împiedicând astfel pe duşmănoşii de Geţi sa pătrundă în ea.”
(Tristele, III,14,v.27)
„Cat tânăr am fost, am fugit de luptele cele aspre ale oştirii şi cu mâinile mele n-am atins decât armele plăcerii. Iar acum la o vârstă înaintată pieptul mi-l apar cu sabia, coastele cu scutul şi părul meu albit îl vâr sub coif. Când paznicul ne anunţă , din locul de observaţie, prind numaidecât armele cu mana mea timidă. Duşmanul crud, purtând arcul şi săgeţile sale îmbibate în venin, se arată sub ziduri cu calul său gâfâind. Si, precum lupul lacom răpeşte şi duce cu sine prin sămănături şi prin pădure oaia ce nu s-a retras în târla, tot aşa duşmanul barbar târăşte pe cel ce l-a găsit pe câmp neapărat de îngrădeala porţilor. Fiind prins, el sau îl urmează şi primeşte laţul legat de gât sau cade de săgeata lui otrăvită.”
” Trăiesc în mijlocul duşmanilor şi în mijlocul primejdiilor, ca şi când o dată cu patria, mi-ar fi fost răpită şi pacea. Ei (barbarii), spre a îndoi motivele de moarte printr-o moarte grozavă, îşi ung toate săgeţile cu venin de viperă. Pregătit astfel, călăreţul se arată la zidurile îngrozite, ca lupul ce dă târcoale oilor închise. Doar arcul uşor, odată întins de coarda de cal, rămâne mereu gata de lupta.”
„Ponticele” (1, 2,v.15)
„Îngrozitorul duşman soseşte, când din dreapta, când din stânga şi teama se iveşte în noi.”
„Pontice”(I, 3, v.47)
Ovidiu era prins de angoase şi veşnic se temea pentru ca
” Getul cel crud sa nu-i reteze cu a lui sabie, capul”.
„Pontice” II
Încercase să se ocupe de agricultură şi păstorit, însă "barbarii" nu-l lăsau să ajungă la rod.
,,Trec cete peste Istru în groaznic uragan,
Şi-i jefuit la sânge sărmanul pământean…
Iar când se-ntorc spre Istru năvălitori sarmaţi,
Duc vite şi duc care şi mii de prinşi legaţi”.
Femeile tomitane nu cunoşteau torsul, iar grecii din cetate adoptaseră şi ei portul băştinaşilor. Purtau piei cusute, iar din bărbile lor atârnau sloiuri de gheaţă – îşi impresionează Ovidiu cititorii romani.
,,Bărbaţii de pe-aicea, sub gerurile iuţi,
Se-mbracă-n piei păroase şi-n cioarecii cusuţi,
Doar faţa li se vede, când trec spre Pont în jos,
Acoperiţi de pielea vestmântului păros,
Şi trec, cu promoroaca în bărbi, şi trec pe rând,
Cu ţurţurii de gheaţă în plete răsunând,
Şi să tot vezi bărbaţii, la chefuri, câteodat’
Spre bărbi săltând ulcioare cu vinul îngheţat,
Să-i vezi, de pragul casei ulcioarele izbind:
Solidul vin, barbarii îl sfarmă-n dinţi, scrâşnind…”.
Ajuns la Tomis poetul era pe drept trăitorul cel mai cult al de la ţărmurile Pontului Euxin. Ovidiu era adesea ago­no­tet al festivităţilor cetăţii. La astfel de ocazii purta coroana de laur a celor slăviţi.
În anul 1928, Carol Blum, pe atunci profesor la Liceul Mir­cea cel Bătrân din Constanţa a publicat un studiu competent consacrat lui Ovidiu. Sunt enunţate o serie neobişnuite întâmplări din viaţa poetului exilat.
Aşa se face că plân­gându-se atât de mult de viaţa printre barbari în elegiile sale, "relega­tul" Ovidiu i-a nemulţumit pe tomitani.
„Cea mai mare nenorocire este sa trăieşti intre bessi şi intre geţi! Cea mai mare nenorocire este sa-ti aperi viata prin porţi şi prin întărituri de cetate şi de-abia să ai siguranţa în puterile locale”
(Tristele, IV, 1, v. 67-106).
”În lumea întreagă nu se găseşte o naţie de oameni mai fioroşi”.
Scrisoarea adresata lui Attice - „tara neîmblânziţilor Geţi”
Cei din cetate au decis şi ei să-l surghiunească din chiar locul exilului. Ca să-i împace, poetul se răscumpără cu versuri de mulţumire.
Cu versurile mele ce ură mi-am stârnit!
În veci o să mă facă să sufăr poezia?
Din pricina ei pururi voi fi pedepsit?
Ah! degetele mele să mi le tai mai bine,
S-arunc din mână arma ce m-a nenorocit!
Eu iar mă duc acuma spre stâncile acele
De care altădată cu nava m-am izbit.
Ce v-am făcut eu, însă, o tomitani? Nimica!
Urăsc a voastre locuri, dar vă iubesc pe voi.
[...]
”Între barbari” 1-18
”Tomitani, la voi ţin, deşi urăsc localitatea voastră.”
„Pontice” (IV, 14, v.13)
Deoarece se purtaseră bine cu el şi-l scutiseră până şi de biruri a scris chiar poeme în noua limbă ce o deprinsese.
”Mă tem, oare, ca nu o sa le aprobe îndeajuns Getul ? Poate sunt prea îndrăzneţ, dar mă mândresc ca Istrul nu are un talent mai mare decât al meu. E destul dacă în aceasta ţară în care trebuie sa trăiesc, sunt socotit între bărbaţii Geţi , ca poet.”
„Pontice” (I, 5, v.59)
Anterior, Ovidiu îi scria unui prieten la Roma că el însuşi a început să uite încetul cu încetul limba strămoşească, grăind ca un sarmat
,,O, crede-mă! Mi-i teamă că-n graiul meu latin
Am şi turnat cuvinte de pe la Euxin”.
La moartea lui Augustus i-a dăruit pe geţi cu o poezie compusă în limba lor. În semn de admiraţie, ascultătorii şi-au zăngănit săgeţile de luptă din tolbe.
”Si nu trebuie sa te miri daca versurile mele sunt rele; le-am făcut fiind aproape un poet Get. Ah, mi-e ruşine, dar am compus un poem şi în limba Geţilor şi vorbele lor barbare le-am modelat după ritmul latin........După ce am citit până la sfârşit scrisul meu în versuri străine şi am isprăvit poema mea, toţi şi-au agitat capetele şi tolbele lor cele pline şi un murmur prelung a ieşit din gura Geţilor.”
(„Pontice” IV, 13)
În cei opt sau nouă ani petrecuţi la Tomis, "misionarul culturii romane, scrie Blum, şi-a căutat mângâiere în muza sa, ferindu-se de vin, de jocul cu zaruri şi de femei".
A cunoscut cu timpul obiceiurile locuitorilor şi preocupările lor. A scris chiar un poem intitulat „Halieutica” (,,Despre peşti şi pescuit” - o disertaţie despre peştii din Marea Neagră), în care prezintă soiurile de peşti ce se puteau pescui în apele Pontului.
Ovidiu prin scrierile sale a lăsat ca izvoare istorice date despre locuri şi evenimente din Dobrogea antică. Astfel, el este singurul care îl consemnează pe regele Rhoemetalces şi bătălia de la Aegissus (Tulcea de azi), din anul 12 e.n., dintre romani şi geţi (Pont, 4, 7).
” Trăiesc în mijlocul unor necontenite războaie, lipsit de linişte, căci Getul porneşte cu tolba sa la lupta crâncenă, continua... Dacă este să-i credem pe Geţi pe cuvânt, Aegypsos(Aegissus), Caspius ar fi fondat-o şi ar fi numit-o după numele său. Fiorosul Get a cucerit-o pe neaşteptate, într-un război...”
„Pontice”(I, 8, v.8)
De asemenea a făcut referiri la regele trac Cotys, admirator şi ocrotitor al său, el însuşi poet, ca şi despre viaţa din Callatis (Mangalia de azi, Pont, 2, 9).
În anul 14, la Roma, se sinucide nobilul Paulus Fabius Maximus, amicul şi “patronul” lui Ovidiu. De asemeni la vârsta de 76 de ani, la 19 august anul 14 d.Ch. (anul 767 al Romei) moare în condiţii enigmatice – Octavian Augustus, la Nola în Campania. Aceste evenimente aveau să-i răpească lui Ovidiu şi ultima speranţă de rechemare din exil. Era ştiut că atât Livia, văduva lui Augustus, cât şi Tiberius, succesorul la tronul imperiului, au fost adversari neînduplecaţi ai poetului.
În ultimi ani pe care i-a mai trăi în cetatea Tomisului, Ovidiu şi-a continuat opera sa poetică. A scris poemul Ibis, îndreptat împotriva unui fost duşman (presupus a fi oratorul Cassius Severus), ce îl defăimase la Roma şi îi înrăutăţise situaţia în cercurile influente din jurul lui Augustus. Acesta făcuse tot posibilul ca rechemarea poetului la Roma să nu poată fi făptuită.
Ovidiu a avut deseori gânduri de moarte şi a încercat de câteva ori să se sinucidă. Se temea însă că viaţa de-apoi va fi după credinţele pitagoreicilor ori a geţilor că sufletul său va hălădui şi după pământescul sfârşit tot printre barbari.
A continuat să scrie însă neistovit. S-au păstrat elegiile ce erau trimise, sub formă de scrisori, familiei şi prietenilor din Roma.
Scrise la graniţa de Est a imperiului, pe ţărmul tomitan, în condiţiile vitrege ale neodihnei şi privaţiunilor exilului, ”Tristele” au fost gândite pentru a fi trimise lui Augustus ca o solie menită să-i câştige bunăvoinţa:
,,Porneşte, cărticică, şi du-ţi solia ta!
Se vor găsi şi unii ce te vor judeca,
Se vor găsi şi unii ce m-or bârfi mereu,
Că nu te-am scris mai bine, cu tot talentul meu,
Dar prea puţin să-ţi pese de judecata lor!
De vei găsi la Roma un drept judecător,
În faţa lui te pleacă, răspunde-i la-ntrebări,Cum te-am creat anume şi-n ce împrejurări (…)
Hai, du-te, şi pătrunde acum, prin clipa grea,
Şi-ncearcă să înlături nefericirea mea,
Şi să nu uiţi în vreme ce unii te-or citi,
Că doar imperatorul mă poate izbăvi!”.
Încheind ciclul Tristelor, ce cuprindea în cartea IV-a şi celebra sa autobiografie din perioada romană (Povestea vieţii mele) se pare că fiul Sulmonei a fost printre puţinii ce au putut scrie despre tumultul ce le-a răvăşit existenţa. Erau amintite importante date autobiografice privind viaţa, opera, cariera sa politică şi “judecătorească” precum şi referiri despre prietenii poetului. Sunt descrise de asemenea ruinele templului lui Saturn din Roma.
Tot în această perioadă a terminat şi ciclul ”Ponticele”, publicată postum.
La 1 ianuarie 17, dată conformă cu Cronica lui Eusebiu, marele poet a murit la Tomis cu gândul şi inima mereu spre Roma. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă însă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Din acest motiv data morţii poetului este incertă.
Tomitanii l-au aşezat în pământ aproape de poarta cetăţii (unele povestiri romanţate afirmă că mormântul s-ar fi aflat pe Insula Ovidiu sau în locul pe care azi se ridică aşezarea ce poartă numele poetului. Există de asemenea o speculaţie prin care se afirmă că mormântul poetului s-ar afla undeva spre locul cunoscut în prezent ca fiind Mamaia. Este relativ greu de acceptat aceste ipoteze deoarece distanţa spre acele locuri era destul de însemnată iar cimitirele din jurul cetăţilor nu ar fi fost niciodată dispuse la asemenea distanţe)
”Sciţii la mormântul lui Ovidiu” - pictură în ulei, Johan Heirich Schönfeld (1609-1684) - Muzeul din Budapesta
“Asigura-te că oasele mele vor fi aduse înapoi într-o mica urnă: ca sa nu fiu exilat şi în moarte”. Aceasta este fraza din poemul “Epitaful său” din a III-a carte a Tristelor transpus în forma unei scrisori trimise soției sale .
Pentru propria piatră funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text:
„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii,
Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent”.

(Tristia, III, 73-76)
În traducerea lui Theodor Naum epitaful se află dăltuit pe o placă de marmură la baza soclului:
„Sub astă piatră zace Ovidiu,
cântărețul Iubirilor gingașe,
răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice,
dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.

Au mai existat, cum era şi firesc traduceri ale celor scrise de poetul ce se îndrepta spre nefiinţa timpurilor. O vreme pe soclu s-a aflat  ceva pe care bunul simţ îl asociază cu sintagma ”Ca nuca în perete....”. Ulterior placa respectivă a fost înlocuită cu cea care există în prezent.
Nu acelaşi lucru se poate afirma despre cei care, cu propria fiinţă au cuprins poetul şi i-au trăit drama ...
Eu care aici odihnesc, Nasone, al ducilor dragosteBard neferice, pierii jertfa talentului meuTu, trecator, daca si tu iubit-ai vreodata, nu-ti cadaGreu a spune: tihnit osul sa-ti fie. Ovid!Krikor H. Zambaccian, în “Insemnările unui amator de artă” a găsit o traducere mai puţin cunoscută a epitafului scris de însuşi Ovidiu pe timpul cît a trăit la Pont.
Aici se află trupul meu, ce s-a jucat cu dragostea fragedă,
Ovid poetul, tradat de propriul său geniu:
Nu fi indiferent, iubitorule, când eşti în trecere,
Spune “Să-i fie ţărâna uşoară lui Ovid”
În blogul ”Constanta City, Istoric, ştiri şi imagini din Constanţa” am găsit această traducere inserată de unul dintre cei pe care îl consider un narator modern al unor vechi istorii. Mi-am permis libertatea de a mă folosi de rândurile sale şi îi mulţumesc pe această cale.
Poetul a murit la timpul hărăzit de zei. A rămas speranţa postumă neîmplinită ca rămăşiţele trupului incinerat să-i  fie duse la Roma spre a nu-i rămâne sufletul captiv în Sciţia minor.
Spre veşnica sa evocare i s-a împlinit, însă, deplin crezul din poemele sale:
"Sunt trecătoare toate – răspund – îmi doresc faima
Să fiu slăvit în lume, cât ea va dăinui!
Homer trăi-va-n lume cât vor trăi şi munţii,
Cât cursul apei curge mereu spre mări grăbit (...)
Cântarea – ea nu ştie ce-i moartea (...)
Eu mândru sunt: cântarea-mi nesocoti-va rugul
Căci mi-este hărăzit
Ca faima mea să crească în timpul nesfârşit."
Şi n-a greşit:
... de 2.000 de ani, rug nepieritor e cântarea exilatului ce-a nemurit şi Pontul Euxin.

Ovidiu este întâiul mare romantic european  (George Călinescu)

Ovidiu s-a bucurat de o notorietate deosebită în timpul Imperiului lui Octavian Augustus. Versurile ovidiene deveniseră atât de cunoscute, încât erau gravate pe zidurile caselor din Pompei. El căpătase recunoaşterea largă ca fiind  cel mai popular poet al epocii augusteice. Atât cei doi Seneca, cât şi Quintilian au făcut elogiul lui Ovidiu. Seneca filosoful îl cita frecvent, deoarece înţelegea că Ovidiu reprezenta un precursor al stilului nou.
Tacit, îl admira pe Ovidiu, iar Claudian, Rutilius Namatianus şi Prudentius (supranumit un "Ovidiu creştin") au apelat la precedentul ovidian. în Evul Mediu, popularitatea lui Ovidiu a atins apogeul. Poemele ovidiene erau intens copiate în mânăstiri iar elevii vremii alcătuiau rezumate ale ”Metamorfozelor”.
Ovidiu a lăsat numeroase ecouri în literatura Renaşterii. Viziunea hedonista şi idilica despre mitul clasic ca un cult al frumuseţii pe care o conţineau intrinsec pictura şi poezia Renaşterii a avut în bună parte inspiraţie ovidiană. Cervantes, Lope de Vega şi Shakespeare l-au admirat pe Ovidiu şi l-au transpus ca motiv în opera lor. De asemenea Chenier, Goethe, romanticii şi postromanticii, precum şi Baudelaire au îndrăgit poezia ovidiană.
Şi totuşi, Ovidiu nu a fost un poet de foarte mare valoare care să îl aşeze în panteonul poeţilor universali. El nu atestă forţa expresivă, densitatea emoţională a lui Vergiliu sau Propertiu şi nici luciditatea vibrantă a lui Horaţiu. Poezia sa erotica, dar şi cea a Metamorfozelor şi Fastelor sunt dominate de baletul jocului nonşalant şi artificios, de detaşare ironica şi autoironica a poetului faţă de propria tematică. Elegiile erotice şi Ars amatoria traduceau un nonconformism moral şi politic absolutizat şi sfidau nu numai regimul augusteic, ci şi lirismul consistent, relativ sincer, al poeziei latine anterioare. Poezia exilului denotă însă şi conotează trăirea vibrantă a unei experienţe de viaţă profund amare.
Totodată Ovidiu documentează şi informează asupra legendelor greco-romane şi sărbătorilor italice, ca şi - mai ales - asupra vieţii cotidiene şi problemelor socio-politice ale Dobrogei antice. Pentru istoria românilor Ovidiu constituie însă un izvor de prima importanţă. Nu este o exagerare gratuită dacă se afirmă că Ovidiu este "primul poet român".
Pe de alta parte, eleganta sprinţară sau îndurerată a lui Ovidiu poate interesa, poate destinde orice cititor modern. Ea poate chiar emoţiona atunci când sensibilităţile se regăsesc în desuetul farmec surprins de un cititor romantic.
Ovidiu a fost poetul latin cel mai intens studiat şi tradus în România. Cea dintâi tălmăcire românească a unui text latin, publicată în 1679, la Sibiu, de sasul Valentin Franck (versiune în română, maghiară şi germană) cuprinzând în şapte versuri “sentinţe” alese din opera marelui poet .
Miron Costin a tradus şi el câteva stihuri din Ovidiu. Cronicarul a utilizat motive ovidiene şi s-a referit, în ”De neamul moldovenilor” la soarta exilatului de la ţărmul Pontului.
Dimitrie Cantemir a cunoscut temeinic opera lui Ovidiu. A folosit-o ca izvor istoric în scrierile sale. Ca şi cronicarul moldovean, învăţatul Cantemir s-a referit şi el la viaţa, surghiunul şi moartea poetului.
Primele traduceri mai importante din operele ovidiene din secolul al XIX-lea au fost realizate de Vasile Aaron*, în 1803, care a tălmăcit legende din Metamorfoze.
*Vasile Aaron (n. 1770, Glogoveţ, Alba — d. 1822) a fost un poet iluminist român. A realizat prelucrări literare, mai ales după legende antice: „Piram şi Tisbe” (1808), „Leonat şi Dorofata” (1815), „Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase” (1821). A publicat prelucrări din „Metamorfozele” lui Ovidiu. În manuscris a lăsat o traducere parţială a „Eneidei” şi a „Bucolicelor” lui Virgiliu.
Gheorghe Asachi a evocat exilul lui Ovidiu şi unele versuri ale poetului.
De asemenea, în secolul al XIX-lea, au tradus din lirica lui Ovidiu Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ştefan Vârgolici, Raoul de Pontbriant şi alţii. Chiar şi Mihai Eminescu a voit să traducă din poezia relegatului din cetatea tomitană. Intenţia a fost doar pasageră nefiind finalizată, Eminescu a tradus doar doua versuri deşi intenţiona sa traducă mai mult.
"Până vei fi fericit număra-vei amici o mulţime,
Cum se vor întuneca vremile, singur rămâi".Triste (I, 9).
În perioada contemporană poeţi precum Adrian Maniu, Minai Beniuc şi altii i-au închinat la rândul lor harul poetic. Maria Valeria Petrescu, Stefan Bezdechi (în anul 1930 a tradus integral ,,Triste”), Nicolae Lascu, Petre Stati, G. Popa-Lisseanu, Eusebiu Camilar, Ion Florescu şi Traian Costa, Alexandru Andriţoiu, Theodor Naum au fost doar câţiva din cei ce s-au dedat răstălmăcirii poemelor marelui latin.
În dramaturgie Vasile Alecsandri (în 1885 a fost prezentată la Bucureşti drama "Ovidiu"), Nicolae Iorga (”Ovidiu”, poem dramatic în cinci acte scris la Vălenii de Munte în 1931) şi Grigore Sălceanu (Ovidius, 1958) au scris pentru a fi puse în scenă librete de teatru închinate poetului ce a zămislit în vers ”Arta iubirii”.
Sigismund Toduţă i-a consacrat o simfonie, iar sculptorii Nicolae Vermont şi Corneliu Medrea (bustul din Bucureşti, la "Şosea" precum şi copii ale lucrării din Mamaia şi oraşul Ovidiu) au întruchipat reprezentări plastice.
De asemenea au apărut numeroase lucrări ştiinţifice, articole şi cărţi dedicate lui Ovidiu.
În 1957, s-au sărbătorit în România, dar şi în întreaga lume 2.000 de ani de la naşterea poetului.
În anul 1970 a fost fondată societatea ştiinţifică internaţională pentru promovarea studiilor ovidiene "Ovidianum" prezidată la acea dată de Nicolae Barbu. Societatea a organizat mai multe congrese desfăşurate la Constanta şi la Sulmona.
Ovidiu a fost un poet delicat, care a iubit plăcerile vieţii şi sentimentele gingaşe, însă suferinţa a dat versurilor sale un fior care a străbătut cursul timpului. George Călinescu cu ocazia comemorării a 2000 de ani de la naşterea poetului, într-o alocuţiune susţinută în aula din Palatul de pe dealul Mitropoliei afirma că "De fapt, Ovidiu în Tristia este întâiul mare romantic european. Geţii de altădată, românii de azi, intraţi în orbita culturii romane, sunt mândri de a evoca pe marele poet, născut acum 2000 de ani la Sulmona si mort în ţara lor. Azi Ovidiu este al Italiei, precum este al lumii întregi..." Publius Ovidius Naso XLIII i.e.n.- MCMLVII, Comunicarea lui G. Calinescu: Ovidiu poetul, Biblioteca antica, Studii II, Editura Academiei, 1957, p.7-35.

Opera poetică ovidiană

Eu, cel ce-am fost pe vremuri poetul iscusit
Eu, cel ce-ţi stau în faţă şi versuri îţi recit,
Eu, ce-am cântat iubirea bogată-n gingăşii,
Viitorime, află, e vremea să mă ştii...
(trad., Eusebiu Camilar)
”Triumful lui Ovidiu” - pictură în ulei, Nicolas Paussin (1595-1663), Palazzo Corsini, Galeria Naţională de artă antică
La vârsta de 23 ani, în opera „Amores”, poetul realiza portretul Corinnei, amantă senzuală şi infidelă. Patricienii dar şi plebeii Cetăţii Eterne au fost exaltaţi . Admiratorii îşi revărsau clocotul pasional din propriile introvertiri şi îi parafrazau versurile pe zidurile Romei. Ovidiu a avut un succes enorm, ceea ce l-a determinat pe August să promulge legile sale moralizatoare.
Abilele manevre de diplomaţie erotică, intens practicate, anticipau tehnicile de mai târziu ale lui Marivaux şi Giraudoux.
Ele înfăţişau avatarurile legăturii de dragoste dintre poet şi o frumoasa femeie, numita Corinna. Ovidiu se referea la propriile sale impulsuri erotice dar şi la teme, care nu aveau legătura cu pasiunea sa pentru Corinna. În fiecare carte, prima elegie era investită cu un caracter programatic: Ovidiu ar fi vrut să cultive poezia eroică, speciile majore de artă a versurilor, dar Cupidon, zeul dragostei, l-a făcut să se adâncească dezinvolt în poemele de iubire (Am., 1.1 şi 2,1).
Ovidiu a alcătuit una dintre cele mai întinse şi mai bogate opere ale epocii lui August. Prolific şi facil în acelaşi timp, el şi-a încercat condeiul în diverse direcţii, cu toate că elegia a constituit adevăratul nucleu al creaţiei sale.
Între 20 şi 15 i.e n , Ovidiu a compus primele cincisprezece "Eroine", Heroides. Poemele erau asemeni unor scrisori de dragoste, în distih elegiac, şi erau atribuite unor personaje legendare sau figuri istorice. Între anii 2 î.e.n. şi 8 e.n., Ovidiu a mai adăugat acestei culegeri încă şase poeme.
Mai târziu spre epocile moderne s-a încercat în lumea literară de a clarifica genurile în care se încadrează poemele lui Ovidiu. Se căuta concomitent şi semnificaţia vocaţiilor lor fundamentale. Amores regrupa elegii erotice. Heroides în schimb era deschiderea spre spaţialitatea comunicaţiei epistolare cea care cuprindea vibraţia frământării şi a etalării trăirilor introvertite ajunse să erupă prin expozeul de sine. S-a afirmat cu temei că ele erau situate la interferenţa epopeii de tip homeric cu epistola în versuri şi cu elegia
În epistolele din Heroides versurile erau impregnate de tradiţiile callimahismului şi incorporau monologuri tragice, fireşti la un poet ce se simţea atras de teatru.
Între anii 2 şi 1 î.Hr. , Ovidiu a scris primele două cărţi din Ars amandi care teoretizau pe tonul badinajului şi persiflării frivole, experienţa sa de poet erotic. În fond, erau chiar manuale în toată regula despre seducţie şi ,,dragostea uşoară” din afara amorului legiuit. (n.b. - inspirat probabil de opera lui Ovidiu, Sthendhal cu mult mai târziu a făcut cam acelaşi lucru vorbind despre iubirea-pasiune în ”De l’amour”)
Ars amatoria îngloba un tablou al Romei galante, unde existau tot atâtea fete frumoase, cât stelele de pe cer (AA, 1, v. 60). "Jocul" lui Ovidiu avea ca subiect femeile mondene şi semimondene şi nu matroanele austere. Versurile sale aveau ca loc de rezonanţă acele locuri unde se adunau femeile cochete şi tinerii dezinvolţi şi hedonişti. Poezia erotică a lui Ovidiu nu avea nimic comun cu nou instituita reformă morală a lui Octavian Augustus. Erau simbolul de frondă în faţa restaurării mentalităţilor tradiţionale.
În anul 1 d.Hr. a adăugat şi cea de-a treia carte la această opera. Cele trei cărţi, au aproximativ 800 de versuri fiecare şi cuprind:
Ars Amatoria I - unde şi cum pot fi întâlnite şi seduse femeile
Ars Amatoria II - în ce fel pot fi păstrate iubitele.
Ars Amatoria III - prin ce mijloace, la rândul lor, femeile reuşesc să seducă şi sa-si conserve dragostea iubiţilor
Între primele două cărţi din Ars amatoria şi cea de-a treia, Ovidiu a compus şi publicat "Despre dresurile înfăţişării femeieşti", De medicamine faciei feminae, din care s-a păstrat un fragment consacrat mai ales reţetelor cosmetice şi mijloacelor de a păstra şi spori frumuseţea.
Ca o completare la Ars amatoria în anii 1 sau 2 d.Hr., Ovidiu a compus "Remediile iubirii", Remedia amoris. Şi această lucrare cuprindea circa 800 de versuri prin care se adresa celor nefericiţi în dragoste, pentru a le indica mijloacele prin care să scape de pasiunea lor tulburătoare.
Ovidiu ar anticipa astfel unele tendinţe ale literaturii din timpul Imperiului, mai ales de la sfârşitul lui, către amalgarea speciilor şi tiparelor literare. Celelalte opere, pot fi considerate parodii ale unor tratate tehnice
În Ars amatoria fiul Sulmonei a parodiat serioasele şi gravele tratate ale retoricii. ”Arta iubirii” (Ars Amandi sau Ars amatoria) în loc de "Arta de a vorbi" (Ars dicendi). Poemul licenţios a fost calificat drept "copilul teribil" al poeziei didactice romane. În ”Remedia amoris” apare un fel de parodie de gradul al doilea, adică implica parodierea Artei iubirii, care, la rândul ei era o parodie.
Ovidiu a practicat în poezia sa distanţarea faţă de propriile sentimente şi faţă de toate personajele implicate de discursul său liric. Ovidiu într-un poem al exilului s-a definit ca un tenerorum lusor amorum (Trist., 4,10, v. 1), poet ce-a cântat iubirile gingaşe. Sintagma este probabil una dintre cele mai potrivite spre a caracteriza substanţa universului imaginar ovidian.
În aceasta consistă originalitate poetul din Sulmona. Propriu-zis, sunt reluate teme banale din poezia elegiacă şi apoi sunt dedramatizate şi a uşor parodiate. Cu nonşalanţă ironia şi autoironia sunt alternate permanent. Nivelul de valoare al operei ovidiene este departe de a se apropia de cel atins de Propertiu, Catul sau chiar de Tibul (modelele omniprezente ale poetului). Formaţia retorică a lui Ovidiu marchează puternic poemele sale elegiace. Astfel, în Amores, unele elegii sunt convertite în adevarate realizari oratorice tipice sau în exerciţii de şcoală retorică. Tehnica cuvântărilor destinate convingerii preopinentului folosite în şcolile de retorică pot fi usor recunoscute în tiradele îndreptate împotriva venalităţii în dragoste (Am., 1, 10), în dojenirea Aurorei, care apare prea devreme şi întrerupe desfătările îndrăgostiţilor (Am., 1, 13) etc. Retorica poate fi de asemenea pusă în evidenţă şi în Heroides şi în Ars amatoria, unde abundă schemele demonstrative promovate în lecţiile declamatorilor.
La vârsta trecerii spre maturitate în ,,Epistulae Herodium” (24 de epistole la final), poetul marca pregnant soliditatea talentului lui său. Mai târziu a compus ,,Metamorphoseon” (,,Metamorfoze”), un florilegiu de 250 de legende despre naşterea şi devenirea Universului.
Ovidiu cunoştea profund mitologia şi recurgea din plin la arsenalul ei. Era, oarecum, mijlocul prin care putea disimula precum într-o alegorie, realul cotidian. Realităţile Romei sunt puternic prezente în poemele ovidiene. Mulţimile plebee pot fi identificate în textura lor. Organic citadin, Ovidiu se mişca cu dezinvoltură în peisajul urban. Moravurile romane prindeau adesea contur în elegii şi în celelalte poeme. Reversul medaliei, reversul vieţii solemne şi oficiale erau dezvăluite frecvent. Pentru Ovidiu, ceremoniile oficiale celebrate de Horatiu, în Carmen Saeculare, erau doar un prilej de întâlniri galante (A.A., 1, v. 117-228).
Ovidiu a practicat limbajul elegant, vocabularul şi construcţiile gramaticale ale latinei clasice. În elegiile erotice a apelat însă la elementele limbajului colocvial. A folosit diminutive şi cuvinte expresive ca "buzişoara"(labella), "ochisori"(ocelli), etc.
Se poate afirma că libertinajul, nonconformismul şi subiectivismul, chiar dacă au fost atenuate de distanţarea de propriul eu apăreau ostentativ în poezia erotică ovidiană. Erau cu mult mai evidente decât în operele elegiacilor anteriori. Ovidiu a avut tendinţa să se distanţeze de poezia clasicilor săi. A sfidat propaganda conservatoare a lui Augustus printr-o poezie intimistă şi adesea amorală.
 
A ironizat legislaţia familiară promovată de dogmele augustine (AA, 2, v. 157-l58). A sfidat chiar şi sinceritatea sentimentelor erotice, lirismul ardent, cu vechi rădăcini în mentalitatea romană. Jocul gratuit şi promovarea improvizaţiei detaşate au reprezentat pentru acea perioadă inovaţii, noutăţi aproape totale la Roma.

Cine era Corinna?

Referitor la autenticitatea personajului feminin din poemele lui Ovidiu s-au făcut nenumărate supoziţii. El a numit-o Corinna şi era femeia vrajă din Amores. Numele este posibil să fi fost convenţional şi aparţinea unei poete din Grecia arhaică. Posibil ca poetul să îl fi folosit spre a estompa o realitate cu certe semne de obiectivitate. Mai mult decât în cazul Deliei lui Tibul sau a Cynthiei lui Propertiu, s-a presupus că ar fi fost vorba de un personaj inventat. De altfel, Corinna apărea în Amores mult mai palid decât eroinele din operele poeţilor latini citaţi. Corinna disimula cu certitudine un personaj real al vremii lui Ovidiu. Poetul şi-a plasat însă intenţionat aventura în situaţiile tipice şi tradiţionale ale poeziei erotice. Discursul liric implica toate tiparele şi motivele elegiace: serenada în faţa porţii iubitei, condiţia îndrăgostitului de soldat al Venerei (Am., 1, 9, v. l-2), declaraţiile pasionate de dragoste etc.
Conform versiunii celei mai seducătoare, Corinna ar fi fost Iulia, nepoata orgolioasă a lui August. Există însă şi azi multe semne de întrebare. În orice caz, Corinna ilumina versurile incandescente ale liricii ovidiene. Se pare că era mai în vârstă decât Ovidiu, şi era căsătorită cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Oricum, îi înşela adesea pe amândoi cu mare nonşalanţă şi ardoare. Înainte de a împlini 20 de ani, ea a devenit amanta unui bărbat care a făcut-o să fie sclava orgasmului. După aceea, era frustrată de fiecare dată când finalitatea simţirii sale nu era deplin satisfăcută. Cunoscându-l pe Ovidiu s-a dăruit iubirii acestuia. Poetul Ovidiu o venera şi îi suporta capriciile. Corinna îl ameninţa şi îl ţinea legat de tensiunea simţurilor. Se dedau împreună viciilor şi îşi împlineau fanteziile erotice dar în egală măsură se certau adesea.
Nestatornica amantă avea un dar înnăscut de a minţi, era o femeie periculoasă şi sigură de sine. Era pasională până la a friza nimfomania. Frivolitatea ei era fructul degustat de elita Romei în special la banchetele oficiale, unde îi plăcea să acapareze atenţia patricienilor şi să epateze prin absolut orice. Ovidiu era vizibil afectat şi suporta greu perversitatea Corinnei. Abilă în depravarea ei inventa stratageme meschine: juca rolul soţiei respectabile dar îi trimitea mesaje secrete. Era arzătoare şi efervescentă. Folosea cu pricepere persuasiunea vorbelor măgulitoare şi epata prin preliminarii erotice în public până la faza când atingea mental satisfacerea erotică. Remarcile lui Ovidiu o făceau la rândul său, să fie plină de gelozie. Poetul nu suporta ideea că soţul ei putea să o posede neintuind, probabil, calităţile pe care Ovidiu i le atribuise femeii fantastice şi răpitoare. Poetul, în opera sa nu ezita a descrie fiecare detaliu al anatomiei ei. Era vrăjit.... Era în extaz...
În anul 2 î.Hr., August şi-a judecat nepoata pentru adulter şi a condamnat-o la exil. Iulia (Corinna) a fost afectată ca de altfel şi cei din anturajul său. A continuat însă să-şi trăiască viaţa aşa cum ştia cel mai bine, copleşită de un narcisism satisfăcut prin aplecarea spre nimfomanie şi hedonism rebel.

Ovidiu fiu al Sulmonei - Sulmo mihi patria est - Vocaţia legendei

Paradoxal, exilul şi moartea poetului departe de Roma nu au dus la uitarea operei sale. Din contra, poate datorită caracterului licenţios al unei mari părţi din creaţia sa, poate şi datorită misterului legat de motivele exilului, opera lui Ovidiu s-a bucurat încă din Evul Mediu de un mare răsunet în Europa.
O influenţă de o importantă notorietate a personalităţii poetului s-a cultivat şi în evocările de factură orală din regiunea sa natală.
Ovidius pictat în ”Cronica de la Nürnberg”  (stânga imaginii)
Datorită textelor din “Metamorfoze”, odată cu perioada Evului Mediu Ovidiu a fost considerat practicant al ritualurilor magice şi alchimist ocult al poţiunilor de dragoste. Era privit ca un vrăjitor ce folosea puteri divine spre a făptui miracole. În zicerile vulgului din Sulmona se spune că Ovidiu a ridicat într-o singură noapte o vilă pe muntele Morrane. Vila somptuoasă cu galerii, arcade, logii, terase, băi şi picturi de preţ a devenit repede centrul de interes pentru cetăţenii regiunii. Deranjat de cei foarte mulţi ce voiau să vadă minunea, Ovidiu i-ar fi transformat prin incantaţii pe bărbaţi în păsări şi pe femei în pâlcuri de plopi. După aceste vrăji Ovidiu ar fi dispărut într-un faeton cu cai de foc, care s-a îndreptat înspre Roma, unde poetul ar fi continuat să practice în continuare magia .
Se spunea adesea că Ovidiu era posedat (probabil datorită aspectului licenţios al operei sale) şi că avea contacte oculte cu diavolul “cu care intra în legtură prin puţul săpat în curtea vilei sale”. Alteori, se auzea că el ar fi bântuit nopţile prin ţinut, îngrozindu-i pe ţărani pentru că lua înfăţişări fioroase fie precum a unui câine negru feroce sau a unui lup, fie a unui viţel cu ochii de foc.
Alte surse au încercat să-l prezinte pe Ovidiu drept un precursor al creştinismului care şi-a clădit opera spre a îndepărta pe “vulgum pecus” de pericolele desfrâului. Este chiar susţinută ideea că la bătrâneţe, Ovidiu, obosit de atâta magie, s’ar fi transformat în călugăr pe muntele Morrane, arzând cărţile din tinereţe şi scriind aletele despre…virtuţile creştine! Mai mult, devenit monah al călugărilor din Badia, el ar fi propovăduit credinţa creştină printre copii.
Pe de altă parte, unii hedonişti puneau în evidenţă poezia lui Ovidiu ce făcea apoteoza amorului. Deşi a fost căsătorit de trei ori Ovidiu a rămas sub aura de seducător datorită operei sale în care dragostea avea de o neasemuită putere. În imaginaţia plebeilor peninsulari de câte ori relaţiile dintre doi îndrăgostiţi se răceau, se spunea că trebuia să se dea de urma poţiunilor afrodisiace ale lui Ovidiu. Se făcea astfel o coborâre la nivelul vulgului comun de la sensul spiritual către cel obiectual. Astfel s-a răspândit expresia: “ Ovidio accocchie e scocchie” (uneşte şi separă) pe cei ce se iubesc.
O altă linie licenţioasă a legendelor din Sulmona Evului Mediu a fost aceea că Ovidiu, care îşi avea casa pe muntele Morrane, s-ar fi îndrăgostit de o vrăjitoare, uneori identificată cu nepoata împăratului. Înşelat de aceasta şi alungat de împărat poetul ar fi murit de disperare în ţinuturile îngheţate de pe ţărmurile neprimitoare ale unei mări îndepărtate.
Tot o legendă locală povesteşte despre ruinele unei case ce se află lângă “Fonte d’Amore” cu numele de “Villa di Ovidio”. Se spunea că Ovidiu ar fi ascuns în acest loc o comoară înainte de a lua calea exilului. Mai târziu Sf. Pietro Celestino, personaj istoric din sec. XIII, ar fi găsit comoara ridicând cu o parte din ea mănăstirea de pe muntele Morrane. După ce mânăstirea a fost terminată comoara rămasă ar fi dispărut în pământ, şi nu a mai fost regăsită niciodată. Naivii zilelor de azi în iluzorii vise de înavuţire o caută şi azi sperând ca sufletul lui Ovidiu să le deschidă calea spre sipetele comorii. O bătrână a locului a povestit la o televiziunii italiană că la sfârşitul anilor ’50 (probabil cu ocazia împlinirii a două milenii de la naşterea poetului), s-au mai făcut săpături în vilă, dar că singurul rezultat a fost găsirea unor “pigate e belle matunelle”(dale de cărămidă), însă nici vorbă de comoară.
Ovidiu a rămas tot timpul prezent în memoria colectivă a locuitorilor Sulmonei. În timp au existat diverse moduri prin care poetul era reprezentat plastic. Cea mai veche dintre statuile sale conservată până astăzi, datează de la 1474 şi a fost comandată de căpitanul oraşului, Polidoro Tiberti da Cesena. Trecând prin faţa statuii, oamenii simpli îşi scoteau pălăria, ca şi cum ar fi reprezentat un sfânt, ba chiar, până la sfârşitul secolului XIX, pe 24 iunie, de sărbătoarea Sf. Ioan (Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, conform calendarului ortodox) la întoarcerea din pelerinaj, exista obiceiul de a decora figura lui Ovidiu cu coroane de flori. Statuia executată în piatră, are o înălţime de 1,93 m şi este aşezată sub un baldachin tot din piatră în formă de cupolă decorată cu motive maure.
Ovidiu, îmbrăcat în sutană de călugăr, purtând o coroană de lauri, ţine în mâini o carte şi stă pe un volum gros ce pare legat în piele, ceea ce a făcut pe locuitorii din Sulmona să afirme multă vreme că : “Ovidiu citea cu picioarele”!
După cum era şi firesc, ca şi la Constanţa, locuitorii Sulmonei au resimţit necesitatea să aibă o reprezentare modernă a celui mai celebru fiu al oraşului.
Prima iniţiativă în acest sens a aparţinut căpitanului Enrico Pianelli, care în noiembrie 1857 a lansat o primă listă de subscripţie. În 1885 a fost ales locul unde urma să fie amplasată statuia, piaţa Vittorio Emanuelle II. În acest loc a fost însă ridicat mai târziu monumentul ostaşilor din Sulmona căzuţi pe câmpul de luptă. Un nou comitet pentru ridicarea monumentul dedicat lui Ovidiu, constituit în 1902, a decis deschiderea unei noi liste de subscripţie, în care locuitorii puteau oferi fonduri “chiar şi în rate lunare inferioare a 6 lire”.
Istoria avea să transforme în bună parte demersurile notabilităţilor din Sulmona
Consiliu comunal al oraşului s-a întrunit pe data de 16 decembrie 1923. Între timp fondurile strânse mai ales de la italienii emigraţi în Statele Unite, fuseseră utilizate pentru ridicarea monumentului dedicat celor căzuţi în Primul Război Mondial. Conform procesului verbal al şedinţei s-a consemnat hotărârea prin care: “Ilustrul maestru Ettore Ferrari a decis să dăruiască Sulmonei monumentul dorit, pentru care i se vor rambursa costurile materialelor utilizate, care, incluzând şi soclul, se ridică, după părerea sculptorului, la 20.000 lire.
Suma de 6875 de lire, provenită din diferite donaţii, se află depozitată în Casa Comunei, soldul de aproximativ 13125 lire va fi acordat de Administraţia Comunei. Sulmona va avea astfel o operă de artă remarcabilă cheltuind o sumă modestă şi se va achita de o datorie de onoare către fiul ei cel mai ilustru. Monumentul va fi ridicat în Piazza XX Septembre şi Administraţia doreşte să-l inaugureze pe 21 Aprilie, aniversarea Naşterii Romei.”
Rămânea să se decidă dacă monumentul ridicat va fi executat în marmură sau bronz. Locuitorii Sulmonei preferau bronzul, însă sculptorul ar fi dorit să-l realizeze în marmură, ceea ce i-ar fi permis să aducă unele modificări faţă de proiectul iniţial. Numai că statuia executată în bronz putea fi gata în 4 luni, pe când realizarea ei în marmură ar fi cerut 9 luni. În momentul votului s-au înregistrat 11 voturi în favoarea bronzului şi numai trei pentru noua variantă în marmură.
Aşa se face că statuia lui Ovidiu din Sulmona este copia exactă a celei din Constanţa, inaugurată cu aproape 40 de ani înainte. Inaugurarea monumentului a avut loc pe data de 30 aprilie 1925, în prezenţa regelui Italiei Vittorio Emanuelle II, discursul oficial fiind pronunţat de senatorul Enricco Cocchia, profesor de literatură latină la Universitatea din Napoli.
Înălţarea monumentului din Sulmona a rămas un eveniment de importanţă locală. Statuia poetului a fost ridicată la patru decenii după cea din Constanţa. Italienii au considerat că cele două opere de artă gemene accentuează imaginea destinului poetului.
De-a lungul timpului statuia a fost amplasată în diferite locuri din oraş. În prezent se află instalată la intrarea Palatului Sfintei Anunziata, în faţa intrării principale.
În egală măsură ilustru fiu al cetăţii apare ca simbol intrinsec pe stema oraşului Sulmona. În catedrala Sf. Pamfil se găseşte un scut sculptat în piatră, datând din secolul XIII, traversat de o bandă pe care sunt înscrise literele SMPE, iniţialele cuvintelor ce formează versul ovidian “Sulmo mihi patria est”. Aceleaşi iniţiale apar şi în sigiliul acordat de regele Ladislas în 1410 şi în care Ovidiu este reprezentat în straie de călugăr, pieptul său fiind acoperit de scutul oraşului. Această imagine, uneori reprezentând chipul poetului încoronat de lauri, a fost reprodusă chiar şi pe monedele bătute la Sulmona în secolul XIV.
Ovidiu este omniprezent în memoria colectivă a locuitorilor din Sulmona. La biblioteca municipală, în afara nenumăratelor versiuni şi exegeze ale operei lui Ovidiu scrise în limba natală se găsesc şi un număr semnificativ de cărţi în limba română. Într-un culoar lăturalnic se găseşte chiar şi o hartă reprezentând traseul străbătut de Ovidiu între Roma şi Tomis.

Constanţa - Statuia lui Ovidiu

Bruto Amante a fost strălucit jurnalist italian. Interesat de vechiul Tomis şi cautând mormântul poetului latin Ovidius a venit in anul 1884 în Dobrogea si a străbătut locurile pe care se spunea că a trait poetul latin. A ajuns la ”lacul lui Ovidiu” a traversat acest lac si chiar a străbătut insula Ovidiu.. A avut iniţiativa ridicării monumentului pentru a marca  durabil verigile comune ale identităţii latine a italienilor şi românilor. Amante era fondator al publicaţiei Confederazione latina (1871-1873,1883) în care au apărut numeroase articole dedicate României precum şi o corespondenţă strânsă cu Grigore Tocilescu, Remus Oprescu, Petre şi Maria Chiţu.  Mai târziu a publicat în 1888 la Roma o carte, "La Romania illustrata - Ricordi di viaggio" . În anul 1898 a publicat ca rezultat al documentării  făcute pe meleagurile tomitane o lucrare despre exilul lui Ovidiu pe malul Pontului. 
În 1884 prefectul Constanţei (Grigore Grămăticescu) a luat preluat împreună cu notabilităţile locate iniţiativa formulata de Amante şi s-au făcut demersurile pentru ridicarea unui monument întru memoria şi cinstirea lui Ovidiu.
Realizarea monumentului a fost încredinţată sculptorului italian Ettore Ferrari, celebru pentru arta sa, precum şi pentru activitatea sa politică. Statuia a fost turnată în bronz şi îl înfăţişează pe Publius Ovidius Naso într-o atitudine adânc meditativă.
Ettorre Ferari - omul de artă cu vocaţie şi politicianul de marcă (deputat în Parlamentul Italian între 1882 şi 1892).
Născut într-o familie de artiști plastici, a devenit unul din protagoniștii mișcării de renaștere artistică după actul de unificare al Italiei. Pentru o vreme îndelungată a fost profesor la Accademia di San Luca din Roma, deputat în parlamentul italian și Mare Maestru al Ordinului Francmasonic Grande Oriente d’Italia.
Dintre lucrările sculptorului un număr semnificativ sunt monumente aflate în România:
Statuia lui Ion Heliade-Rădulescu din București (1879); Statuile lui Ovidiu din Constanța (România, 1887) și din Sulmona (Italia, 1925); Statuile lui Decebal și Traian din Cluj-Napoca (1928) (între 1940-1995 transmutate temporar la Turda); Basorelieful împăratului Traian de pe statuia Lupa Capitolina din Cluj (1928).
În Italia de sub dalta sculptorului au fost lăsate spre a traversa istoria: Monumentul lui Giordano Bruno din piața Campo de’ Fiori (Roma, 1889); Statuia lui Giuseppe Garibaldi din Pisa (Italia, 1892); Monumentul lui Dante Alighieri din Trento (Italia) ; Monumentul lui Giuseppe Mazzini din Roma (1909).

Pentru marea metropolă New York, Ferrari a sculptat Statuia lui Abraham Lincoln.
Festivitatea de dezvelire a avut loc la data de 30 august 1887 în prezenţa avocatului Raffaele Ognihene, reprezentantul Sulmonei.
Statuia lui Ovidiu este cel mai important monument din Constanţa
Iniţial statuia a fost amplasată în sud-estul pieţei, cu faţa spre nord şi a fost prima dintre cele 28 de statui monument din oraş.
Am folosit asocierea de imagini pentru a se putea percepe felul cum era amplasat monumentul în cadrul pieţei - Fotografiile sunt anterioare anului 1910 deoarece vechea moschee nu fusese demolată pentu a se construi  moscheea Carol I (1910-1913)
Mai jos este postată o forografie realizată din spatele statuii înainte de începerea primului război mondial. Se observă în partea stângă lucrările de construcţie ale Palatului Comunal (Actualul Muzeu de Istorie Natională)
România a fost angajată în confruntările primului război mondial. La 1 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Turtucaia, ce avea să marcheze prima mare înfrîngere militară a României în acest război. După cinci zile de lupte grele armata română a  înregistrat pierderi grave. Statul român se vedea  silit să facă față războiului pe două fronturi. S-a ordonat retragerea armatei din întregul teritoriu al Dobrogei. În  bătălia de la Turtucaia ostașii români au  fost măcelăriți (inclusiv o parte din răniți și din prizonieri) de armata bulgară îndoctrinată cu ura față de ocupantul român. Ei au plătit astfel un sângeros tribut pentru politica de extindere teritorială voită de cercurile politice și militare bucureștene în 1913.Ceea ce îndeobște se cunoaște mai puțin de către publicul larg, este că ocuparea orașului Constanţa a reprezentat un episod tragic, nedemn de regulile războiului și de acordurile internaționale în vigoare privind teritoriile ocupate, populația civilă și prizonierii de război. ( în imaginea de mai jos statuia lui Ovidiu nu fusese încă dărâmată).
Comportament militarilor bulgari a fost în bună parte  dezonorant spre deosebire de cel al aliaților lor germani care, deși aflați şi ei  în stare de război, au încercat să oprească abuzurile.
Coloane de trupe germano-bulgare își făceau intrarea în Constanța la 22 octombrie 1916.
Autoritățile și populația românească locală au părăsit oraşul care era devastat de bombardamentele crucișătoarelor germane (inclusiv Breslau, care distrusese și farurile de pe coastă și din Insula Șerpilor). Constanţa era un oraş  în mare parte pustiu. Ovidiu asista tăcut de pe soclul său la curgerea istoriei .
 Încă un crivăţ, cel al războiului, răscolea locurile unde poetul părea că nu îşi putea afla liniştea şi a-şi deplănge soarta tristă.
În numele răzbunării pentru pierderea Cadrilaterului în 1913, unele unități bulgare s-au simțit eliberate de orice regulă și s-au dedat la acte de cruzime şi vandalism. Armata bulgară de ocupaţie a dat jos statuia de pe soclu şi a încercat să o ducă în Bulgaria ca pradă de război.
Datorită intervenţiei ofiţerilor germani statuia a fost depusă într-un beci şi imediat după reîntoarcerea armatei române şi a autorităţilor locale a fost reamplasată în piaţă. S-a optat pentru o nouă locaţie (cea actuală) mult mai potrivită după finalizarea clădirii Primăriei (actualul Muzeu de Istorie).
Se poate considera că de aici înainte, la nivelul acestui blog, a vorbi mai mult despre Ovidiu devine deja prea mult... Acolo unde vorbele nu s-au spus încă plutesc gândurile ce nu au încăput între îngrăditurile din silabe. Acele gânduri sunt temeiurile ce ne zidesc pe dinlăuntru pe fiecare....

Ovidiu - sub slova reginei

Din respect şi consideraţie pentru semnatarele rândurilor de mai jos, consider că orice alt comentariu personal este de prisos...
„Ne închipuim a cunoaşte tusculum lui Ovidiu, unde a scris Tristele sale! Dar dacă ni-l imaginăm pe răsfăţatul şi elegantul roman în Constanţa acelor vremuri, în ghiaţă şi zăpadă, într-un deşert unde nu creştea nimic, înconjurat de popoare sălbatice, nu putem decât să ne uimim cum de a răbdat şapte ani şi nu a fost răpus mai devreme de climă şi de singurătate. Statuia lui se află în centrul Constanţei şi priveşte cu atâta seriozitate spre căile ferate, spre portul, care se construieşte acolo, spre marile rezervoare de petrol amplasate acolo… şi pare a se mira! Dar poate că nu a existat nici un timp între el şi calea ferată, ci doar pentru noi, care am trebuit sa ajungem cu încetul până acolo.”
Carmen Sylva: Rheintochters Donaufahrt (Fiica Rinului calătorind pe Dunăre), 10—16.Mai 1904. .
“Un alt petec plin de poezie în apropiere de Constanţa este insula lui Ovidiu. Legenda spune cǎ acest poet exilat, care cunoscuse toate onorurile la curtea împǎratului August, a venit aici sa-si plângǎ amarul inimii pe aceastǎ insulǎ plinǎ de salcii şi uitatǎ de Dumnezeu, şi care este numai o palmǎ de pǎmânt pierdutǎ în largul unui mare lac şi despǎrţitǎ de mare doar de o fâşie de nisip.
Insula Ovidiu într-o fotografie din albumul editat de Petru Vulcan - 1908
Un petec mai trist şi mai singuratic rar se poate imagina. Marile salcii care au prins rǎdǎcini pe insulǎ sunt singurul ei ornament şi unica ei frumuseţe este priveliştea spre largul mǎrii.
Am adus-o pe Carmen Sylva în acest loc unde cu atâta vreme în urmǎ un alt poet a visat la gloria trecutǎ şi ambiţiile spulberate. Nicăieri nu am fi putut reflecta cu mai multǎ amǎrǎciune asupra incertitudinii tuturor favorurilor curţii şi a vanitǎţii speranţei omeneşti. Aici într-adevǎr exilul era absolut şi complet.
Regina cu pǎrul alb pǎşi pe potecile pe care şi marele om probabil cǎ le-a strǎbǎtut în trecut, încercând sǎ-şi imagineze ce gânduri ar fi putut avea cineva care a fost azvârlit din cele mai mari înălţimi ale faimei lui şi despuiat de orice onoare, favoare şi iubire. Imaginaţia ei uşor de înflǎcǎrat a reconstruit trecutul iar ochii i s-au umplut de lacrimi simţind necazul aceluia pe care Soarta l-a distrus cu atâta cruzime.”
Din: “The Country That I Love. An Exile’s Memories” by Marie Queen of Rumania (1875-1938), illustrated by Queen Elizabeth of Greece, Duckworth, London, 1925, pag. 80-81.  [“Ţara pe care o iubesc. Memoriile unei exilate” de Maria Regina României. Ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei].

Piaţa Ovidiu - locul prin care s-a preumblat istoria modernă a urbei constănţene

Constanta - Congresul al XV al Studenţilor Universitari Români - 9 - 14 septembrie 1894 - ( fotografie realizată la data de 11 sept 1894)
1902 - Regimentul VI Vânători înfiinţat la 1 octombrie 1896
Istoria se diluează... umbrele hârtiei amintesc încă de cei ce demult s-au desprins de lângă noi spre a deveni doar chipuri din imagini estompate
Ovidiu, cel ce reprezentat în bronz a început să vegheze de pe soclul său scurgerea anilor dinspre secolele ce se trec spre cele ce vor urma
Taifas la ora amiezii în Piaţa Independenţei... (imaginea de jos a colajului este surprinsă dinspre partea portului la baza statuii lui Ovidiu. În fundal se distige casa dinspre dreapta lui Ovidiu din fotografia de sus)
Se remarcă banca si perspectiva de unde a fost făcută fotografia.
Ne întrebăm zâmbind: ce ar fi avut de spus cadânele de atunci în preumblare pe lângă statuia poetului despre femeile din verile contemporane. Dintr-un costum feminin musulman tradiţional ar fi fost suficient să croieşti azi cel puţin trei duzini de fuste mini.
Piaţa Independenţei şi statuia lui Ovidiu în fundalul îndepărtat
Terasa din dreapta avea căutare şi înainte de 1910 şi mai târziu.... reper al timpului trecut am pus locul vechii geamii (sus) dărâmată spre a face loc celei noi. Moscheea nouă a Constanţei a fost inaugurată la 31 mai 1913 în prezenţa Regelui Carol I...
Ca şi azi, aproape la orice oră piaţa era foarte animată
Partidele politice ale vremii îşi aveau sediile în clădirile din jurul pieţii
Studiind cu atenţie amănuntele din fotografii poţi face cu suficientă obiectivitate o cronică a anilor în care Ovidiu a atras spre sine interesul fotografilor de orice fel.
Clădiri ce azi nu mai există le-am văzut cu ochii minţii ascultând povestirile bunicilor pentru ca acum din Internetul modern să surprindem imagini vechi ale oraşului văzute parcă de poetul încremenit pe soclu.
Ca în orice război, ruina lasata de trupele de ocupaţie a lasat urme asupra clădirilor si în sufletele oamenilor. Ovidiu cel aproape veşnic a fost doborât de bezmeticia unor soldaţi dezlănţuiţi şi desfrânaţi. Trecerea trupelor bulgare în primul război mondial nu a fost acel lucru pe care peninsularii au voit sa şi-l rememoreze prea des...
Aminteam şi anterior: am preferat asocierea în grup de imagini pentru a se putea realiza o percepere nuanţată a dimensiunilor şi timpurilor fixate pe hârtia fotografică.
Uneori unghiurile surprinse de lentila aparatelor foto au creat o spaţialitate ca si cum peste piaţă plutea o dilatare bizară a distanţelor şi a luminii
Ca în orice fotografie a vremii găsită prin albume lângă statuia poetului s-au perindat personaje ce au dorit să se imortalizeze întru aducere aminte. Cei de atunci sunt nume pe căte un colţ de piatră funerară ... Statuia poetului a rămas să poarte reperele timpului peste secole şi decenii...
În fotografia de sus este imaginea Pieţei Independenţei având spre partea portului restaurantul şi terasa văzută în imaginile anterioare. Fotografia de jos surprinde aroape din acelaşi unghi un aspect din perioada cand a fost ridicată clădirea Palatului Comunal. Vechea terasa a fost expropriată şi dărîmată spre a se ridica noul edificiu. Ca la orice edificiu nou construit, şi atunci ca şi acum au fost numeroase nemulţumiri legate de felul exproprierii şi despăgubirile plătite.
În clădirea din colţul din dreapta jos a fotografiei (situată pe strada Remus Opreanu, fostă str. Romană) a funcţionat multă vreme Hotelul Gambetta. Clădire a fost cumpărată în perioada 1910-1911 de Jean Aleon, fiul bancherului francez Antoine Aleon (prieten cu ministrul plenipotenţiar al României la Paris din anul 1880, Mihail Kogălniceanu). În locul hotelului "Gambeta" noul proprietar s-a hotărât să construiască actualul local (în 1913). Construcţia s-a realizat după indicaţiile arhitectului francez Pelopidas D. Couppa (grec de origine), adus de la Paris de către proprietar.
Alte surse îl citează ca proiectant pe  arhitectul Petre Antonescu. Construcţia concepută de acesta era adaptată terenului prin înscrierea ei pe faleză abruptă având o prelungire spre nord formată dintr-o aripă ce asigură un parapet împotriva vântului pentru întreaga faţadă.
În fine, o a treia sursa din anul 1911 documentează că demolarea vechii clădiri ”Gambetta” s-a făcut la solicitarea arhitectului Nicolae Loghin, şeful serviciului tehnic al Primăriei Constanţa.  Autorizaţia de construcţie pentru noua clădire a fost emisă la data de 12 iunie 1913, pe numele Ştefan Hagi Tudorache, ca reprezentant al "Societatii Cooperative Mercur". 
Planul clădirii a fost executat de arhitectul Nicolae Michăescu. Acesta a încercat să cuprindă în viziunea sa caracteristica stilului românesc. Pentru executarea construcţiei a fost folosită zidărie de piatră şi var hidraulic până la soclu, restul fiind cărămida cu var gras. Construcţia cuprindea subsol, antresol, parter şi trei etaje. Edificiul avea terase în amfiteatru cu vedere la mare.
Destinaţia edificiului a fost aceea de hotel. Hotelul era conceput ca un spaţiu luxos şi modern pentru acea vreme.
Ziarul „Dacia” scria, în 1916, despre admirabilul hotel: „Oraşul nostru s’a îmbogăţit cu o nouă şi impozantă clădire, a cărei eleganţă încântă privirea. E vorba de noul local clădit de către Societatea Cooperativă Mercur în Piaţa Independenţei. Societatea nu a cruţat nici un sacrificiu pentru a înzestra oraşul cu cel mai modern hotel. Antrepriza hotelului a luat toate măsurile ca pe lângă confortul modern, serviciul să fie la înălţime prin angajarea unui personal ales şi specializat în această branşă.
Clienţii cei mai exigenţi îşi vor găsi idealul confortului. Clădirea posedă două ascensoare, iluminat electric, băi la fiecare etaj, apă caldă şi rece în fiecare cameră, calorifer, telefon, sală de lectură. Higiena va fi aplicată de medicul hotelului special angajat”.
Totodată, era amintită şi angajarea „celei mai bune orchestre din capitală” pentru a susţine concerte în fiecare zi, dar şi faptul că hotelul era înzestrat cu un „elegant salon de aşteptare şi de lectură”.
Marea  şi-a luat în timp prada din strazile oraşului. Unele clădiri s-au năruit odată cu taluzul falezei ce le ţinea efemer la marginile dinspre golf ale urbei. este cazul clădirii ce apare în imaginea de sus.
Palatul Societăţii Mercur, aşa cum era supranumit de ziarişti, beneficia de hotel, berărie, restaurant şi cofetărie, fiind susţinut de ziare locale şi naţionale în cadrul campaniilor publicitare desfăşurate de acestea: „Tot ce poate fi modern în locurile publice, cele mai mari din lume, a fost adus la Constanţa”, scria ziarul „Dacia”.
Condiţiile deosebite oferite de stabiliment erau menţionate şi de ziarul „Victoria”, care îl amintea pe Alfredo de Lordo, considerat la acea vreme unul dintre cei mai mari bucătari din lume. El s-a aflat în serviciul Reginei Elisabeta. După moartea suveranei, bucătarul s-a stabilit la Constanţa, unde a fost angajat de restaurantul Mercur.
În timp, clădirea hotelului a suferit intervenţii care nu i-au afectat aspectul impetuos.
Dinspre larg clădirea pare să sprijine platforma iniţială a pieţei Ovidiu prin contraforţi teribili, care o fac să pară asemeni unei fortăreţe inexpugnabile.
După primul război, mondial, până in 1927 clădirea a adăpostit birourile societăţii "Mercur". Aceasta a văndut imobilul băncii Marmorosch Blank & Co una dintre cele mai mari bănci româneşti din perioada interbelică. Banca a fost fondata în anul 1848 de Iacob Marmorosch, care s-a asociat cu bancherul Loebel iar în 1864 cu Mauriciu Blank. In anul 1920 ea deţinea portofoliul celei mai puternice bănci comerciale din România. Ca urmare a crizei economiei mondiale din anii 1930, Banca Marmorosch Blank a intrat în incapacitate de plată şi nu a mai putut face faţă cererilor de restituire a depozitelor. A fost declarată în stare de faliment. Clădirea avea să fie parţial închiriată Camerei de Comerţ Constanţa, care apoi se va muta în palatul Manissalian. În clădire a funcţionat, după eliberarea ei de către Camera de Comerţ, Banca Industriilor şi Meseriilor Dobrogene. In 1948 Banca Marmorosch Blank & Co (anul împlinirii a 100 de ani de la înfiinţare) a fost nationalizată.
Partea de nord a Pieţei Independenţei - locul de unde pornea Str. Mircea cel Bătrân şi B-dul Carol (actualmente B-dul Tomis)
  Partea de nord a Pieţei Independenţei - locul de unde pornea Str. Traian. Clădirea din centrul imaginii este Casa Hrisicos. Se remarcă în stânga fotografiei  (zona dintre Str. Pescarilor şi Str. Thelia)  silozul îngropat cunoscut drept ”magaziile genoveze”.
Casa Hrisicos În 1900, pe colţul de N-V al Pieţei Ovidiu s-a construit după planurile arhitectului L. Givért casa Hrisicos. În momentul proiectării, edificiul forma colţul străzilor Traian şi Pescarilor. Cu timpul strada Pescarilor din acea perioadă a dispărut. În prezent numele ei a fost dat unei alte străzi din cartierul Faleza Nord. Imobilul avea ponderea unui element de legătură şi ordonare în spaţiul pieţii. Acest caracterl şi l-a conservat şi în actuala configurare a Pieţii Ovidiu. Stilul arhitectonic avea o aducere către clădirile vieneze. Îmobilul marchează panta uşoară a pieţei oferind unghiuri de perspectivă celor ce caută decoruri înedite în ansamblurile arhitectonice.
Încă din anul 1894 există în arhivele locale o menţiune despre Gheorghe Hrisicos, care menţionează că acesta solicită aprobarea  „a face un pavilion de scânduri în curtea prăvăliei sale din strada Plevna” (aflată pe atunci în oraşul de sus) .
În istoriile  Constanţei de la anii 1900 se vorbeşte despre Gheorghe Hrisicos că a fost amestecat într-un scandal financiar. Ziarele vremii consemnau afacerile sale veroase cu „Banca de Scont” din Constanţa. Hrisicos era numit în unele tabloide „escrocul bancher din Constanţa”. Pe 26 noiembrie 1900, gazetele anunţau: „Un nou crach financiar a isbit piaţa Constanţei. Gh. Hrisicos, care făcea aici pe bancherul, dintr-un simplu băiat de prăvălie acum câţiva ani, ar fi dispărut cu totul din oraş dice ru-moarea publică destul de înfierbântată, escrocând sume mari de bani de la diferiţi negustori; comptabilul său, un anume Goldman, a fost depus aseară” (extras din ziarul „Constanţa). Hrisicos a fost prins şi  predat autorităţilor române. El s-a aflat în arest preventiv la Constanţa. La percheziţie i s-au găsit în căptuşeala hainei  8.000 lei, iar în pălărie câteva ruble: „Pecât se vorbeşte, el este de o perversitate adevărat banditească la interogatoarele ce i se ia - făcând acum o afirmaţiune şi apoi negând’o peste câteva minute, sau denaturând’o în scop de a încurca pe judele instructor în investigaţiunile sale. A fost pus în costum de puşcăriaş”, scria ziarul „Informaţiuni.
Procesul a fost judecat la Constanţa, Tribunalul l-a condamnat pe Hrisicos pentru „bancrută frauduloasă” la doi ani de închisoare. Complicele său, P. Conţia, a primit şi el aceiaşi pedeapsă.
În ciuda scandalului, renumele localului deţinut de Hrisicos s-a păstrat. Ziaristul constănţean Constantin N. Sarry recunoscut ca „versificator de ocazie şi bună dispoziţie” scria:
„Când Petre Grigorescu, în pusta dobrogeană
Planta salcâmi cu stânga, ţinând în dreapta pana,
Pe când Vulcan Petrache, biet Picurar din Pind,
Ca un second Ovidiu, sfios, duios, tânjind,
Cu-ale lui Lirice şi Pontice ritmate
Desţelenea ogorul Dogrogei agramate…
Pe când Ioan N. Roman cu maistrul Caragiale
Şi Barbu Delavrancea dădeau pe gât ocale,
Chihlimbariu de Samos, borco de Tenedos,
În odăiţa scundă din colţ la Hrisicos
Punând modeşti la cale nu numai Poesia
Şi Proza românească – ci însăşi România”
În istoria ei Casa Hrisicos a fost de mai multe ori sediu de bancă. De asemenea datorită generozităţii spaţiului oferit de local a avut chiar şi funcţiunea de spaţiu expoziţional. La data de 7 noiembrie a anului 1923, la rubrica „Informaţiuni” din  ziarului „Dacia”, se anunţa: „În sala din fund a bodegei Georgeopol de sub localul Băncii Constanţa din Piaţa Independenţei, apreciatul pictor Steurer a deschis o valoroasă expoziţie de pictură”.
În octombrie 1924 localul s-a redeschisca restaurant sub  sub direcţia restauratorului A. Georgepol. Trei ani mai târziu, în 1927, ziarele anunţau: „Cu o solemnitate deosebită a avut loc, de Sf. Ştefan, jubileul de cinci ani de la înfiinţarea Băncii Populare Steagul Dobrogei, care şi-a mutat sediul în casa Hrisicos” .
Pe partea de nord-est a pieţei , pe B-dul Carol la nr.6 a funcţionat Tipografia deţinută de Fotti Macri. Ulterior ea a devenit Librăria şi Papetăria Macri & Săvescu (1924). Clădirea a supravieţuit trecerii deceniilor şi o putem remarca şi în fotografiile de mai târziu.
Faţă de pitorescul imaginii putem să glumim puţin spunând că ”Românul duce capra la fotograf ia turcul duce cămila la librărie...”
Odată cu reconfigurarea pieţii magaziile genoveze au fost astupate şi după cum se poate vedea în imaginile ce urmează , după o vreme  au devenit o mică zonă de parc cu arbuşti şi gazon. Paradoxal, această zonă este şi in prezent liberă de construcţii, poate tocmai datorită faptului că acolo, sub rondurile florilor  se află păstrată în pietrele trecutului parte din istoria peninsulei constănţene.
O perioadă mai puţin documentată cu imagini din trecerea prin vreme a statuii poetului ce a cântat gingaşele iubiri. Este vorba de împrejmuirea cu caracter decorativ ridicată la baza soclului. Comparând cele doua imagini anterioare putem să observăm câteva elemente de similitudine: Inscripţia de pe calcanul clădirii dinspre port precum şi etajul clădirilor ce urmau după Casa Hrisicos.
În stânga şi în dreapta statuii se aflau stâlpi pentr  iluminatul electric, dar probabil datorită dificultăţilor de alimentare cu energie şi a aspectului cablurilor aeriene s-a renunţat la menţinerea lor în poziţie. 
Micul parc construit după umplerea cu pământ a magaziilor genoveze în latura dinspre Casa Hrisicos a Palatului Administrativ (actualul Muzeu de Istorie)
De asemenea o fotografie  realizată într-o perioadă destul de incertă. Se remarcă noua locaţie a statuii poetului şi în spatele ei un spaţiu aflat probabil în reamenajare.
Imaginea spre partea de nord a pieţei cu statuia lui Ovidiu amplasată în noua poziţie având însă conturate  noua formă a rondoului precum şi magaziile genoveze neacoperite încă  dau de asemenea incertitudini în stabilirea anului când a fost realizata fotografia.
În imaginile de mai sus se observă deja aspectul modificat al rondului de flori de la baza soclului
Fotografia anterioară este din perioada 1941-1942
Piaţa în perioada interbelică
Venirea verilor aduna sub copertinele teraselor pe cei ce animau de regulă piaţa
Perspectiva pieţei spre sud (sus) şi spre nord (jos)
Un echipaj militar surpins în mod festiv la cine ştie ce eveniment al vremii...
Statuia poetului apare parcă deaupra oamenilor ce îşi trăiesc preocupaţi propriul prezent.
Prezentul cel de atunci şi prezentul de mai târziu... Probabil simbolul statuii poetului a fost acela al ceasului oprit în veşnicie ce lasă timpul să se scurgă  inexorabil pe propriile cărări. Oamenii par să se preumble spre nicăieri. De sub patina bronzului Ovidiu priveşte potecile oamenilor ce-i trec pe sub tristele-i priviri.
Piaţa Ovidiu, locul paradelor sau ale diverselor festivităţi....
Trupe româneşti în trecere prin piaţa Ovidiu - Grund Host* - 1942
*Horst Grund (29 Iulie 1915-8 Mai 2001) a fost fotograf de război german în timpul celui de-al doilea război mondial. A documentat pe pelicula buletinele săptămânale de ştiri ale Reichului realizând filme de propagandă despre înaintarea trupelor germane pe frontul de răsărit. Horst Grund a făcut fotografii şi în România. Foarte multe dintre fotografiile din România au fost făcute în zona Dobrogea-Marea Neagra, Horst fiind corespondent ataşat trupelor de marina.
Trupe româneşti în trecere prin piaţa Ovidiu - Grund Host - 1942
Acoperişurile peninsulei dinspre Piaţa Ovidiu privite din turla bisericii Sf. Anton
Pornirea spre oraş a două importante stăzi ale urbei: Bd. Carol şi Str. Mircea
Pentru a marca la nivelul solului perspectiva pieţei, s-au demolat o serie de locuinţe vechi şi s-a recurs la decorarea calcanelor clădirilor ce dădeau spre piaţă cu arcade ce constituiau spaţii publicitare
... Problema arcadelor, privită ceva mai de aproape...
... precum şi cea a stâlpilor pentru iluminat ...


Palatul Comunal Constanţa
În anul 1903 notabilităţile locale au propus ca localul nou al Primăriei să se ridice între străzile Transilvania, Carol I şi Dorobanţilor, însă terenul cerut nu este cedat deproprietar. În 1911, primarul Titus Cănănău anunţă construirea Palatului Comunal în Piaţa Independenţei (actuala Piaţă Ovidiu). Pentru executarea proiectului a fost desemnat arhitectul Victor Ştefănescu (Stephănescu), acelaşi ce începuse construcţia moscheei Carol I.
Lucrările au început în anul 1911. Pentru acest lucru a fost nevoie de nenumărate exproprieri şi vânzări de loturi. Procedurile nu s-au făcut cu uşurinţă, terenurile din piaţa centrală a oraşului, fiind foarte scumpe. Valul de exproprieri a declanşat rezerve şi nemulţumiri, manifeste în presa vremii şi transformate într-o campanie care a luat, pe parcurs, amploare.
Piatra fundamentală a fost pusă pe 22 mai 1912, în prezenţa Alteţei Sale, Principele Ferdinand. În 1912 lucrările au fost sistate datorită epuizării fondurilor alocate.
Au fost ulterior reluate în 1914 şi apoi sistate pentru o lungă perioadă din cauza războiului. Între anii 1919 – 1921 lucrarea a fost finalizată. Inaugurarea a avut loc pe data de 17 iulie (unele surse dau ca dată 11 iunie) 1921, fiind date în folosinţă subsolul, parterul şi primul etaj. Ziarele vremii, funcţie de orientare, au profitat de ocazie accentuând din nou nemulţumirile legate de locul ales pentru construirea Palatului Comunal: „Palatul Comunal inaugurat ieri, care şi din punct de vedere arhitectonic lasă de dorit, nu se găseşte în centrul oraşului, la îndemâna cetăţenilor, cum ar trebui să fie. El închide piaţa în partea dinspre mare, transformând-o într-un adevărat cuptor în lunile de vară. Şi în sfârşit se ridică pe un teren atât de impropriu, încât a trebuit să se facă fondaţiuni de 15, 20 metri adâncime pe 6-8 metri lăţime, ceeace a ridicat costul dela ˝ milion la 3 ˝ cu perspectiva de a atinge cifra de 5 milioane când va fi cu totul terminat şi mobilat.
Să avem deci francheţea de a spune că Palatul Comunal din Constanţa este şi rămâne o mare greşeală; şi noi avem chiar convingerea că până în cele din urmă, el va fi destinat unei alte instituţiuni”, scria Ioan N. Roman.
Între timp, însă, edificiul a capătat notorietate arhitectonică: „Piaţa Independenţei are forma unui semicerc. În mijlocul pieţei se ridică falnic Palatul Comunal, o monumentală clădire modernă” (Th. Ionescu şi I.N. Duployen - 1924 - Ghidul constanţei şi Techirgiolului).
Înainte de Primul Război Mondial, numeroşi pictori şi-au oferit serviciile pentru a decora sala de consiliu a Primăriei constănţene - cunoscută drept Sala Pictată. Printre aceştia s-au aflat Marius Bunescu şi Ion Theodorescu-Sion. Ideea realizării frescei a fost reluată ulterior în anul 1968, fiind realizată în viziune neo-bizantină de către Niculina Dona Delavrancea şi Gheorghe Popescu.
Clădirea Palatului Comunal de pe vremea în care edilii încă aveau decenţa de a iubi naturalul unui arbust decorativ şi nu zornăitul arginţilor scurşi pentru ridicarea cine ştie cărui sediu de bancă sau birouri.
De pe soclul său poetul a privit aproape mereu trecerea oraşului prin mormanele de moloz ale demolărilor. O vorbă a celor din trecut spunea ceva de felul ”Dacă nu poţi să construieşti, dărâmă!...” Se pare ca valabilitatea zicalei este dovedită...
Ovidiu, statuia care a privit preumblarea prin piaţa ce o străjuieşte a istoriei şi a personajelor sale de o fastă sau nefastă amintire.

OVIDIU - un brand ce a dat notorietate Constanţei (şi nu numai...)

Ovidiu - Numele unei localităţi şi a unei insuliţe de pe lacul Sutghiol.
Ovidiu - Insulă şi nume de restaurant (sincer, nu pricep rolul roţii sprijinită bezmetic de un biet copac!!!...)
Ovidiu - Universitate în Constanţa - Deja o instituţie de notorietate naţională şi internaţională.
Ovidiu - numele cohortei de cercetaşi din Constanţa
Cohorta Ovidiu cu o buatforie  la o întrunire a cercetaşilor de la Sibiu.
OVIDIU - set de monede omagiale bătut de BNR
Ovidiu - Temă în filatelie
OVIDIU (sus) - nume celebru de poet dat unui tricou al unei firme de confecţii obscure.
OVIDIU (jos) - nume al unui ”trăscău” de pe vremea odiosului... O anecdota  a acelor vremuri suna cam aşa:
La poarta ferecată a buzelor, marginea unui pahar bătea vârtos în smalţul dinţilor...
”Ciock, ciock, ciock!!!...
- Cine e?
- Deschide, eu sunt, Ovidiu!
- Intrăăăăăă....”
OVIDIU - Ciudat, un vin legat prin nume de un poet ce nici măcar nu avea darul beţiei... Au fost mai târziu poeţi care declarau făţiş în versurile lor pasiunea pentru licoarea făcută din planta ce creştea în Rai sau adversitatea pentru cei ce împărţeau pe bani deliciul băuturii din cupele zeilor din vechea Eladă
”Crăpa-le-ar Domnul, – Principe, – ficaţii
Şi setea ogoi-le-ar cu venin,
Căci n-au păreche-n lume blestemaţii:
Crâşmarii care toarnă apă-n vin ” -
Blestem pentru crâşmarii care toarna apa-n vin FRANCOISE VILLON (n.b. - ... aş da dovadă de făţărnicie dacă nu aş recunoaşte calitatea aparte a acestui soi de vin! ... mea culpa pentru maliţiozitatea remarcilor)
Două extrase din materialele cu care am documentat  postarea de faţă
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pagina de gardă
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” Harta oraşului Constanţa, 1887
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pg 21
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pg 22
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pg 23
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pg24
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pg25
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pg26
M.D. Ionescu - ”Cercetări asupra Oraşului Constanţa...” - pg27
Th. Ionescu şi I.N. Duployen ”Constanţa şi Techirghiolul - Ghid ilustrat pentru vizitatori - 1924”