duminică, 15 aprilie 2018

MONUMENTUL FRANCEZ - Reconstituire - Ion Adam

CONSTANȚA PITOREASCĂ CU ÎMPREJURIMILE EI (1908)


Călăuză descriptivă ilustrată
moto:
 Inscripţia începe simplu, ca un suspin îndepărtat de mamă: La France...



În cimitirul vechiu al oraşului, printre crucile înegrite şi alegoriile funerare de marmură, se înalță mai în fund Monumentul Francez, tăiat într'o prismă simplă de granit.
Inscripțiunea se poate citi de departe :
La France
a ses
Soldats  morts
pour La Patrie
1854—1855

Mormântul acesta colectiv, de pe care se ridică uşor şi trist numai piatra solitară a monumentului, stă singur şi părăsit, ca o filă ruptă şi pierdută dintr'o carte cu povestiri eroice.
Dacă te cobori în cavou, ţi se înfăţişează un ta­blou macab'ru: — O piramidă de capete, cu baza largă, se înalţă straniu In mijlocul grotei reci. Din mulţimea ochilor goliţi, s'au plini cu ţărână pu­tredă, se îndreaptă par'că fiori de moarte, cari te pironesc şi te înghiaţă. Gurile ştirbite şi îndopate de pământ, rânjesc prin restul dinţilor galbeni, de toată svârcolirea dintre oameni şi rătăcirea din lume. Alături, într'un singur sicriu bogat, ca într'un coşciug al împăcărei, stau închise celelalte rămăşiţi şi sfărămături ale osemintelor adunate.
Pe pereţii cavoului sunt atârnate coroane mucigâite, cu panglici umede, pe care abea se mai discifrează inscripţiunile.
Cum a putut un singur mormânt, să închidă atâta viaţă tânără, cu toate avânturile şi speranţele celor îngropaţi aici?
Rămăşiţele acestea triste, sunt osemintele solda­ţilor francezi, decimaţi de holeră la Constanţa, în timpul războiului Crimeei, mai înainte de-a fi dat ochi cu duşmanul.
Diviziunile franceze cari au demonstrat atunci în Dobrogea, au fost greu încercate de soartă. Co­loana generalului Espinasse, mai ales, aceea care înaintase mai mult, a fost cea mai grozav lovită de flagel. Soldaţii francezi muriau cu grămada în toate părţile şi atunci în graba şi spaima acelor împrejurări, ambulanţa îi îngropâ unde apucă. Cei cari au murit la Constanţa, au fost înmormântaţi pe malul mărei, pe unde trece azi bulevardul Elisaveta.
Mai târziu, în anul 1904, când s'a nivelat tere­nul pe acolo, în vederea construirei cazinului, s'a dat peste acele hecatombe sinistre, în care s'au găsit grămezi de oseminte putrede, cu oasele îm­pletite şi amestecate laolaltă, ca'ntr'o eternă îmbră­ţişare. Consulul şi colonia franceză au fost vestiţi pe dată, iar aceştia au comunicat descoperirea am­basadorului dela Bucureşti şi guvernului francez.
Osemintele adunate cu pietate au fost. puse într'un sicriu şi reînmormântate cu mare solemni­tate la cimitir.
Monumentul s'a inaugurat la 9 Maiu 1904, când pe lângă autorităţile noastre, a luat parte şi un în­sărcinat al guvernului francez.
Vizitatorii cari vin azi la Constanţa, nu uită să se ducă şi la cimitirul vechiu, ca să vadă mormântul cel părăsit.
Muţenia şi solemnitatea morţei, plutesc împrejur; ca un giulgiu destrămat în aer. Dintre statuieie funerare şi crucile putrede, se înalţă mai în fund Monumentul Francez.
Inscripţia începe simplu, ca un suspin îndepărtat de mamă:
La France...
Rândurile acestea uitate aci, sunt o pagină tristă ruptă din istoria Franţei şi perdută la noi, pe ma­lul mărei.
Să dăm pe scurt împrejurările în care s'a întâm­plat grozava dramă dela 1854:
Rusia îşi urma pe toate căile, politica sa de dis­trugere, împotriva imperiului turcesc. Gândul ei a fost în totdeauna, să pună mâna pe Stambul şi să stăpâniască astfel comerţul şi puterea Orientului.
In anul 1853, Rusia încurcă cu diplomaţia sa lucrurile, aşa încât sileşte pe Turcia s'o provoace la luptă. Acesta era al şaptelea războiu, care se declară între cele două puteri atât de duşmane.
Turcia desorientată şi îmbucătăţitâ, în urma atâtor învingeri, dă tot mai înapoi în faţa pornirei de cucerire a Ruşilor.
In vremea aceasta, Europa nu putea să priviască cu ochi buni această extensiune şi încăl­care, căci eră şi ea grav ameninţată, în interesele sale comerciale din orient. C'un stăpân ca Rusul în Constantinopol şi Bosfor, ar fi fost o continuă ameninţare pentru Europa. Deaceea Franţa şi An­glia, cari erau mai legate ca interes de orient, au făcut o coaliţie, când au văzut că Ruşii încolţesc din nou pe Turci şi-au declarat şi ele războiu mosco­viţilor, la 27 Martie 1854, ca aliate ale Turciei.
   
Ruşii se întărise în Dobrogea şi-acum atacau cu desperare cetatea Silistrei, când armatele aliate comandate de mareşalul Saint-Arnaud şi Lord Raglan, ajunsese în Bosfor şi căutau să se îndrepte cu flota spre Crimeea.
Muşirul Omer-Paşa, (croat de origină) general- şef al forţelor turceşti, în consiliul dela Varna, cere ca din diviziile franceze şi engleze, să debarce câteva pe ţărm şi să siliască pe ruşi, ca să des­presoare Siltstra.
Comandanţii armatelor aliate, găsesc tactica ni­merită mai ales că aceste diviziuni, ar îngreuiâ şi retragerea ruşilor din principate şi le-ar strică şi intăriturile din Dobrogea.
In urma constrângerei armatelor aliate, Ruşii după ce au lăsat împrejurul Silistrei mai bine de 2500 de morţi, au căutat să se retragă.
In afară de diviziunile franceze şi engleze, ma­reşalul Saint-Arnaud a organizat în campania aceasta, un corp special de experienţă, compus din 2427 călăreţi, sub numirea de Spahii de Orient, recrutat din bazbuzuci turci. Comanda nouei trupe a dat-o generalului Iusuf, chemat anume din Algeria.
În vremea aceasta bântuia holera cu adevărată furie în porturile Europei: Marsilia, Pireu, Constantinopolul. N'a trecut mult şi holera s'a ivit şi în trupele aliate dela Varna.
Comandanţii când văd ameninţarea, se gândesc să schimbe locul contaminat şi să priminiască trupele într'un marş de' recunoaştere prin Dobrogea. Planul acesta le servia de altfel şi Ia strate­gia războiului. Ameninţând pe Ruşi prin Dobrogea, diviziunile aliate le atrăgea atenţiunile într'acoace, ca să poată astfel debarcă mai uşor, grosul flotei care se dusese în Crimeea. Unde se mai punea, că din Dobrogea, ei puteau îngreuiâ mult retragerea armatelor ruse, cari se întorceau demoralizate prin Muntenia şi Moldova.
Cei dintâi cari au plecat din Varna, au fost spahiii călări, la 22 Iunie 1854, in frunte cu ge­neralul maur Iusuf.
Diviziunea I de infanterie, a generalului Espinasse, trebuia să-i sprijine din urmă.
Drumul se făcea de-a lungul mărei, în marş forţat, ca să producă neorânduială între Ruşi.
In urma lui Espinasse, au mai plecat pe rând încă două diviziuni, cu destinaţiunea de a se spri­jini reciproc, pe toată linia de bătae, dintre Varna prin Mangalia până la Constanţa şi cu paza dru­mului Silistra-Racova.
Holera însă s'a ţinut ca un blestem pe urma trupelpr, le urmăria ca un păcat care nu iartă.
La început numărul victimilor a fost neînsem­nat, dar molima s'a cuibărit tot mai mult între soldaţi, până a sbucnit ca un flagel distrugător.
Luptând cu toate nevoile şi cu pustiul locurilor părăsite, coloana lui Espinasse ajunge la 28 iulie la Constanta şi de-acolo trece de se aşează la
Palaz, pe malul lacului Sut-Ghiol. Aici holera atinse 27 de oameni.
Generalul Iusuf care opera mai la nord cu spahiii lui, cu toate nenorocirile căzute asupra armatei, făcea minuni de vitejie. In câteva încăerări pe cari le-a avut cu Ruşii, a făcut adevărate masacre în rândurile duşmane. A trebuit să intervină ofiţerii francezi, ca să înduplice aprinderea maurului şi a spahiilor şi să-i opriască de-a înaintâ prea mult în goana Ruşilor.
Lupta dela Gargalâc a fost mai mult un măcel pentru Cazaci.
După o ploaie torenţială însă, care udă trupele asudate până la piele, holera se declară furioasă printre spahii. Iată ce comunică Jusuf, comandantului său: «Epidemia are un caracter de nedescris, oamenii cad ca trăsniţi, mai înainte de a li se putea da cele mai mici îngrijiri.»
Retragerea luptătorilor era mai mult o ambu­lanţă pusă în mişcare. Harabalele şi căruţele gă­site la Gargalâc, nu mai puteau dovedi cu adu­narea şi căratul victimilor. Acolo în câmp au îngropat chiar pe dată 80 de morţi. Pe când, pe de altă parte, generalul Espinasse, îşi mobiliză for­ţele dela Palaz, ca să înainteze în ajutorul lui Jusuf, de odată 500 de soldaţi râmase căzuţi la pământ ca trăsniţi.
Holera venise ca un fulger asupra coloanei expediţionare. Până sara erau 150 de morţi şi 350 în agonie; ziua de 30 Iulie a fost fatală pentru armata franceză dela Palaz.
Divizia a primit ordin să se întoarcă numai de cât la Constanţa. Toată noaptea aceea şi a doua zi la 31 iulie, s'au cărat peste 800 de bolnavi. Cortegiul trist al trăsurilor de artilerie şi a harabalelor rechiziţionate, se 'nşirau în lungul drumului, pline de muribunzi, umplând paraginile din cale, cu plânsete şi gemete disperate. Cei cari muriau în cale, erau îngropaţi în câmp, mai mult înveliţi cu pământ, decât înmormântaţi. Cadavrele aceste putrezite la suprafaţă, infectară şi mai rău aerul.
Espinasse a fost şi el atins de holeră.
Dela Constanţa, bolnavii cari scăpau cu viaţa, erau îmbarcaţi pe vapor şi duşi la Varna.
Foarte mulţi francezi au murit însă la Constanta şi-au fost înmormântaţi pe coasta mărei, deasupra portului nou, unde se sfârşeşte bulevardul Elisabeta. De aici s'au scos şi osemintele de sub mo­numentul dela cimitirul vechiu. Ori decâte ori se mai fac săpături în partea aceea, se găsesc sche­lete de-ale foştilor expediţionari nenorociţi.
Cu întâmplarea aceea de grozavă amintire, s'ar putea întări credinţa că, Ruşii au fost întotdeauna ajutaţi de împrejurări fatale, cari i-au scos din cumpenele cele mai grele. Francezii mai ales, au plătit întotdeauna foarte scump, încumentarea de-a înfrunta norocul Rusiei.
Celelalte două diviziuni, care rămăsese mai în sudul Dobrogei, scăpase mai uşor încercate de holeră.
In total, iată la cât s'au ridicat pustiirile acestui flagel: — 3400, bolnavi şi 2475 morţi; englezii n'au avut decât 350 de victime. Au murit de-asemenea şi peste 400 de marinari, din cei cari trans­portau bolnavii pe mare.
Spahii lui lusuf, din câţi plecaseră din Varna, nu s'au mai întors decât vre-o 300, căci mulţi mu­rise de holeră prin pustele Dobrogei şi alţii dezer­taseră desnădăjduiţi în toată lumea.
Aşa s'a sfârşit expediţiunea franceză în Dobrogea. A fost pesemne datul acestui nobil popor, ca să nu rămână colţ cât de dosit în lume, pe unde să nu lase amintiri de bravură şi să nu-şi fi sămănat oasele soldaţilor săi. Cu preţul acesta scump, soarta a lăsat rasei latine, mândria de a fi deslănţuit po­poarele din prejudecăţi şi ignoranţă şi a da astfel lumină lumei şi libertate oamenilor.
Mormintele părăsiţilor soldaţi francezi, săpate în pământul unde se odihnesc atâtea urme şi vieţi străbune, sunt pentru noi o nouă evocaţiune, care ne leagă tot mai mult de colţul acesta de ţară, ca de un patrimoniu scump, rescumpărat cu mult sânge.


OVIDIU - Reconstituire - Ion Adam

CONSTANȚA PITOREASCĂ CU ÎMPREJURIMILE EI (1908)


Călăuză descriptivă (RE)ilustrată
moto:
”Perdidernut me duo crimina: carmen et error...”  






OVIDIU  

I - Viaţa poetului.




Poetul Ovidiu s'a născut la Sulmo în Brutium, azi  Sulmona din Italia, la anul 43 înainte de Cristos.
Numele lui întreg era Publius Ovidius Naso. Pă­rinţii ii erau bogaţi şi se trăgeau dintr'o veche familie nobilă, din ordinul călăreţilor, cu drepturi senatoriale. Ovidiu intră astfel în lume, înconjurat de toţi sorţii norocului şi fericirei.



El mai avea un frate mai mare, pe Luculus. După educaţiunea elementară îngrijită din casă, Ovidiu şi fratele său au fost trimişi de părinţi la Roma, ca să se desâvârşiască în studiile juridice, destinându-se astfel avocăturei şi vieţei publice.



Ovidiu a învăţat dreptul şi arta vorbirei, cu re­torii celebri de-atunci, între cari erau mai ales Aurellius Fuscus, Portius Latro şi ilustrul Messala.
Avocatura şi viaţa publică nu momiau însă de loc pe tânărul Naso, care se simţia atras mai mult de poezie, decât de succesele retorice. Înclinarea aceasta neaşteptată, a supărat foarte mult pe pă­rinţi care nu mai ştiau ce să facă, ca să-şi înde­părteze copilul din calea muzelor.
— Poezia nu îmbogăţeşte...
Aşa îşi dojeniau părinţii pe feciorul lor cel rătă­cit, dar se vede că versul şi arta, coprinsăse în vraja lor amăgitoare atât de mult pe Ovidiu, că nici o altă forţă, nu l'ar mai fi putut smulge din această îmbrăţişare.
In vremea aceasta cade nenorocirea în casa bă­trânilor dela Sulmo, prin moartea prematură a lui Luculus, fratele cel mai mare al lui Ovidiu. Pă­rinţii rămaşi numai c'un băiat, se'ngrozesc de frica singurătăţei şi-atunci lasă pe Ovidiu în voea înclinărilor lui naturale, renunţând la gândul şi ambiţiunea de-a face din el un om al câştigului şi-al succeselor publice, — mai ales că copilul de atunci, era o fire plăpândă şi impresionabilă.
Ovidiu părăseşte de timpuriu baroul, cu toate grijile politice şi se duce să facă o călătorie prin Grecia, după obiceiul tuturor tinerilor romani no­bili, gustând astfel din frumosul elin, chiar în cu­prinsurile în care se desvoltase.
Ovidiu a făcut şi o călătorie mai lungă prin Asia, de unde s'a întors prin Sicilia. Tot timpul acesta de impresii şi meditaţiune, a îmbogăţit şi pregătit sufletul şi imaginaţiunea poetului.



Reîntors în Italia, Ovidiu a ocupat şi diferite funcţiuni juridice.
In viaţa lui de familie, poetul a fost cam nesta­tornic, căci a trebuit să se despartă de primele sale două soţii, ca să găsiască împăcarea şi iubirea în a treia căsătorie.
Ovidiu a trăit pe timpul celor mai mari poeţi ai Romei, Virgiliu, Horaţiu, Tibul, Propertius şi s'a bucurat de tovărăşia şi consideraţiunealor. La curtea împăratului August era de asemenea stimat şi pri­mit cu toată dragostea şi cinstea.
Ovidiu era un puternic temperament poetic şi-o natură uşoară şi elegantă. El a fost cântăreţul dra gostelor trecătoare şi-a vieţei nervoase din pragul decadenţei romane.
Înconjurat de admiraţiunea contimporanilor şi tovărăşia celor puternici, poetul Ovidiu ducea traiul înlesnit al oamenilor bogaţi, luând parte la toate bucuriile vieţei.



Tocmai la bătrâneţe, la vrâsta de 50 de ani, când poetul avea mai multă nevoe de linişte, ca să-şi trăiască ultimele zile fericite, vine asupra lui ca un blestem, urgia lui August, care-1 exilează la Tomis, fără nici o judecată şi fără să se ştie nici chiar azi, cauza acestei grozave goane.
Ovidiu a luat drumul pribegiei asupra iernei, în luna lui Decembrie, anul 9 d. Chr., silit de răzbunarea neînţeleasă a împăratului, care-l iubise atâta mai înainte.
Drumul pe mare, în toiul iernei şi cu mijloa­cele deatunci, a fost o pedeapsă crudă pentru elegantul poet al Romei. In Tristele lui, Ovidiu şi-a plâns durerea şi înstrăinarea, cu toată desnădejdea omului părăsit şi gonit.
Asupra cauzei acestei deportaţiuni barbare, s'au dat mai multe păreri, de către diferiţii comenta­tori ai lui Ovidiu:
Se zice că ar fi existat legături de dragoste vi­novată, între poet şi Iulia, fiica lui August
Credinţa aceasta este întărită, mai ales de ase­mănarea dintre «Corina», eroina din «Amores» şi Iulia, care se apropie prin caracterul lor desfrânat.
Părerea aceasta, susţinută de Sidonius Apollinaris, nu este în deajuns de temeinică, căci Iulia, fata stricată a lui August, fusese exilată cu mulţi ani înaintea lui Ovidiu.
S'a mai zis că Ovidiu ar fi scos din minți cu poezia sa pe Iulia, fiica Iuliei exilate şi nepoată îm­păratului, luându-se mai ales în vedere că această nepoată a fost exilată în insula Tremurus, în ace­laşi an în care Ovidiu a fost trimis la Tomis.
Nici această părere însă nu pare verosimilă, căci între Ovidiu, bătrân acum şi mica Iulie, era o prea mare deosebire de vrâstă, ca să se mai poată pre­supune o rătăcire de dragoste între ei.
Unii au susţinut că existau legături oprite între Ovidiu şi Livia soţia lui August; s'a mai zis deasemenea că poetul abuzând de accesul lui la Curte, ar fi ştiut despre incestul împăratului cu fiica sa Iulia. Toate însă nu sunt decât simple păreri. Cronicarii timpului n'au scris nimic despre acest exil, iar Ovidiu, circonspect şi tăinuitor, se mulţu­meşte să se acuze în termeni vagi, aşteptând mila şi iertarea împăratului.
Judecând după această atmosferă de mister şi cu ajutorul câtorva deducţiuni istorice, cercetătorii din urmă s'au oprit totuşi la o părere, care par'că ar descoperi tot adevărul:
Exilul poetului s'a întâmplat tocmai în anii de declin şi bicisnicie ai lui August. Ambiţioasa Livie şi cu fiul ei Tiberiu, care urmâriau să râmâe stă­pâni, împingeau pe împărat la actele cele mai ne­buneşti. August, stăpânit de ambiţioasa femeie, a mers cu orbirea până a-şi exilâ copiii, a-şi înde­părtă şi ucide prietenii şi rudele, rămânând astfel tot mai izolat şi mai străin, în voia şi capriţiile Liviei. Poetul Ovidiu rămăsese printre ultimii prieteni, cari mai vedeau acum pe împărat, în singurătatea bâtrârieţelor lui triste.
În una din vizitele lui neaşteptate, Ovidiu ar fi surprins un complot urzit de Livia şi Tiberiu în palat. E drept că August, în ultimii ani, se căiâ amar de-a fi adoptat un străin ca să-i urmeze la tron şi de-a fi gonit dela el pe toţi ai lui, aşa că era gata să revoace hotărârile şi proscripţiunile fă­cute din vina altora.
Ovidiu, stăpân pe grozavul secret, ar fi avut uşurinţa să mai spună şi altora taina dela Curte. Livia însă răzbunătoare şi atotputernică, a lovit atunci în Ovidiu fără milă. Ş'aşa s'a făcut că Au­gust, stăpânit de o femeie veninoasă, a exilat pe vechiul şi marele lui prieten, trimiţându-1 atât de departe de familie şi de Roma.
Exilul lui Ovidiu, a fost pricinuit de aceleaşi îm­prejurări, cari au hotârît şi moartea celor două Iulii, a lui Agrippa Postumus şi a lui Maxim, ami­cul lui Ovidiu, care a fost ucis împreună cu soţia lui, chiar în noaptea în care Ovidiu a fost la ei, după surprinderea complotului. Acestea erau mij­loacele de a închide gura acelora, cari ar fi putut împedeca pe Livia în planurile ei. A trebuit iubi­rea veche a lui August şi faima de care se bu­cură Ovidiu în Roma, ca poetul să scape numai cu exilul şi să nu fie ucis ca ceilalţi.
O ultimă probă pentru susţinerea acestei ipo­teze, e şi faptul că Ovidiu, deşi trimis tocmai la extremitatea stâpânirei romanilor, el nu pierde speranţa de a fi graţiat, atât cât trăeşte bătrânul împărat August, căci vedem că mai în toate scri­sorile invoacă clemenţa împăratului. De îndată ce August moare şi vine la tron Tiberiu, cu mamă-sa Livia, Ovidiu numai cere să se reîntoarcă în Roma, ci imploră să fie adus într'o provincie mai apropiată, c'o climă mai dulce şi lume mai civilizată. Ovidiu îşi cunoştea adevăraţii lui duşmani şi ştia că dela Livia n'ar fi putut să-i vie ertarea nici­odată.
Din toate acestea se vede că adevărul asupra tristului exil a'lui Ovidiu, va râmânea încă ascuns timpurilor din urmă.
Pretextul licenţei şi puterei conrupătoare, din poeziile lui şi mai ales din cartea «Ars amandi», erau numai o simplă pricină căutată, — mai ales că poetul scrisese poemul implicat cu 10 ani înaintea exilului.
August n'a vrut să loviască cu prea mare as­prime pe Ovidiu, căci exilul poetului, era o simplă relegațiune, fără confiscare de bunuri, aşa că putea să se folosiască de averea lui şi să se bucure şi de drepturile lui de Cives romanus.
Plecarea lui Ovidiu din Roma, unde lasă soţia şi pe fica sa nemăritată Perilla, împreună cu tot trecutul şi bucuriile vieţei, ne-au rămas admirabil descrise de însuşi exilat, într'o înduioşitoare elegie pe care o dăm în traducere.
Reminescenţele din călătoria pe mare, cu fră­mântarea talazurilor şi asprimea vânturilor înghe­ţate de iarnă, Ovidiu le-a dat ca un bocet dispe­rat în Tristele şi Ponticele lui plângătoare.
Ajuns la Tomis, în ţara Geţilor barbari, poetul cel deprins la cântece şi la viaţă bogată, s'a afun­dat tot mai mult in tristeţă şi singurătate, scriind numai epistole de jale şi păreri de rău, acelor rămaşi la Roma, în care revenia ca o invocaţiune, implorarea clemenţei lui August.
Cât de departe era Tomisul de Roma, pe vre­mea aceea!
Într'o scrisoare şfâşâitoare, Ovidiu, spunea so­ţiei sale:
”Dum tua pervertit, dum litter a nostra reccurens, tot maria ac terras permeat, annus abit.”
(Până când să-mi vie scrisoarea ta şi tu să o primeşti pe a mea, o să treacă un an).
La plecarea lui din Roma, anul 9 d. Chr., Ovidiu avea mai bine de 50 de ani.

Exilul dela Tomis, a impresionat grozav pe poet, făcându-1 să scrie că, ar vrea să fie trimis în oricare altă parte a lumei, decât să mai rămână acolo.
Dacă Ovidiu, ca om, era un condamnat care-şi aşteaptă sfârşitul în lâncezeală şi uitare, ca poet însă, găsiâ izvor de inspiraţiune în chiar nenoro­cirea lui şi în înconjurul nou în care trăiâ. Din primul moment a căutat să cunoască pe barbarii din Scytia, interesându-se mai ales de Geţi, cari formau atunci stratul dominant. El s'a pus chiar de-a învăţat limba getă, cu toate c'o găsiâ gro­solană şi nevrednică de un poet ca dânsul!
«lnter inhumanae nomina barbariae
Quam non ingenio nomina digna meo...»
Geţii aveau pe-atunci ca rege pe Cotys, un om distins, care se înfruptase la civilizaţiune, şi gus­tase şi din frumuseţile poeziei. Ovidiu era bine primit de regele barbar şi se încercau împreună să facă versuri în limba getă, urmând regulele prosodiei latine. In curând Ovidiu ajunge popular printre Geţi. El a scris chiar un poem mare în limba lor, în care a premărit pe împăratul August.
Poporul Tomitan, în frunte cu senatul, mândri de-a avea în cetatea lor pe un poet atât de mare, îl înconjurau cu mare cinste, scutindu-l de sarcinele comune. Se zice că i-ar fi votat chiar şi o coroană, pe care Ovidiu din modestie şi pentru jalea in care trăia, n'a vrut s'o primiască.
Ovidiu a trăit la Tomis 8 ani de înfrânare şi aşteptare zădarnică, in care timp a implorat con­tinuu îndurarea cesarilor dela Roma, ca să-1 scape din ținuturile reci şi barbare. Ajuns de întristare şi durere, surghiunitul poet, a murit la Tomis, în anul 17 d. Chr., în vrâstâ de 59 anit în primii ani ai domniei lui Tiberiu.

II. - Caracterul poeziei lui Ovidiu.


Ovidiu a fost un poet mare, un talent puternic, dublat de un admirabil spirit, care făceau din el un improvizator neîntrecut. Inteligenţa vie şi ironia lui fină, a stricat întru câtva talentului lui poetic. El nu putea să aibă toată naivitatea şi credinţa poeţilor, cari trăiesc din inspiraţiune. Închipuirea lui fecundă şi isteţimea o luau mai totdeauna îna­intea muzelor şi dacă opera perdea ca profunzime, ea câştigă în eleganţă şi sprintenie.



Ovidiu cu educaţiunea şi naşterea lui, a fost prizma cea mai sensibilă, în care s'a restrâns tot spiritul uşor şi sensual al timpului de-atunci. El a trăit în opera sa, toată viaţa liberă a contempo­ranilor săi. Moştenitor al unui nume vechiu şi-a unei averi frumoase, el n'a cunoscut durerile cele mari ale omului care munceşte ca s'ajungă, ci a intrat de-adreptul în viaţa mare a Romei celei fe­ricite, ducând trai de fast şi bucurie. Aşa erau de altfel dispoziţiunile generale ale timpului. Roma abea încăpea bogăţiile strânse de înaintaşi şi nu­mai rămăsese altă grijă, decât să petreacă şi să se bucure de gloria câştigată. Intr'un astfel de în­conjur, se ridică generaţiunile acelea de oameni încrezuţi şi galanţi, falşi şi seducători, care-şi tră­iesc viaţa numai pentru plăceri.
Mediul acesta a pervertit marele talent a lui Ovi­diu, care căutând să placă lumei în care trăia, n'a putut să se aprindă de pasiuni mai mari, care să-l fi ridicat deasupra timpului său.
La Roma se cerea pe atunci o artă uşoară, ca un isvor de veselie şi distracţiune, versuri sprin­tene şi pline de graţie, jocuri de spirit şi-o gin­găşie superficială, care să nu sgudue prea mult apetiturile şi dispoziţiunile celor care trăiau ca să petreacă.



Ovidiu a împlinit cu prisosinţă toate aceste ce­rinţe ale timpului său şi a reuşit să pună în arta lui atâta spirit şi graţie, cum n'a putut nimeni să-l ajungă din antichitatea romană.
Forţarea aceasta a lui Ovidiu, de a-şi manifestă originalitatea printr'o extremă rafinerie de stil şi bogăţie de spirit, era şi rezultatul unei evoluţiuni fatale a artei. In adevăr, mai înaintea lui Ovidiu, scrisese poeţii mari ai latinităţei, ca Virgiliu, Horaţiu, Tibul şi Properţiu, cari prin opera şi inspi- raţiunile lor geniale, atinsăse coardele cele mai fermecate ale poeziei antice, aşa că Ovidiu, cu talentul lui miraculos, trebuia să caute culmi noui de atins, lărgind astfel şi-n alte direcţiuni ori­zontul frumosului.
Toate operile lui Ovidiu au o limbă aleasă, multă nobleţă în termini şi o vervă bogată, îmbrăcând în poezie subtilă subiectele cele mai aride.
Facem mai la vale un rezumat scurt asupra te­melor, din operele cele mai principale ale lui Ovidiu.

III. - Operile lui Ovidiu.




Amores. — Ovidiu scrie în cei dintâi ani ai tinereţei, poemele din cartea sa Iubire, în care el îşi manifestă toate calităţile şi păcatele lui de poet şi om. E1 se arată de un libertinagiu, cari ar fi scan­dalizat un alt secol, decât acela în care a trăit. După Ovidiu, iubirea e un sentiment vulgar, satis­făcând ardoarea simţurilor, iar nici de cum un sentiment superior şi cast, care să contopiască două suflete, în devotament şi sacrificii reciproce.
Virgil a cântat în poezia lui, iubirea curată şi puternică, pe când Ovidiu a fost premăritorul iubirei brutale.
Muza lui Ovidiu, «Corina», nu subjugă prin can­doarea şi iubirea ei aleasă, ci prin aprinderea sim­ţurilor şi prin depravare.
Poezia aceasta de tinereţa e prin excelenţă ero­tică şi are calitatea de a ne da o icoană plastică a moravurilor din epoca aceea.
Felul de viaţă uşoară şi mai cu seamă al fe­meilor de elită, luxul acela destrăbălat, cu peptănăturile fantastice şi stofele scumpe, cu petrecerile libere, când iubirele se aprindeau lesne la cursele de cai, sau la teatru, au fost redate de Ovidiu cu multă esactitate, în tablouri clare şi adevărate. Vina lubricităţei din poezia amoroasă a lui Ovidiu, este vina secolului acela de rătăcire şi nervozitate, când fiicele împăraţilor se întreceau în cădere cu curte­zanele publice. Ovidiu care a trăit în acel mediu de perzare, s'a cufundat în viata aceea stricată ca într'o învăluire de voluptate şi înveninare, lăsându-ne în operile lui amintirea şi otrava acelor vremuri.



Remedioram amoris. — Mai târziu Ovidiu pare că se căieşte de libertinagiul din poeziile lui amo­roase şi ca să îndrepte prima impresiune făcută asupra contimporanilor, s'apucâ şi scrie Remediul dragostei, o carte plină de maxime şi percepte mântuitoare, care trebuiesc urmate în iubire. Totuşi pacatul din naştere se resimte pe ici şi colo, în imaginile tulburătoare şi vinovate care se găsesc şi-aici. Unul din premăritorii lui Ovidiu a spus că doctoria iubirei, trecută prin arta poetului, devine mai periculoasă, decât însăşi boala.
Ars amandi. — Ovidiu publică la vârstă de 40 de ani un poem despre Arta iubirei, care prin formă ar părea a fi un poem didactic, dar care prin intențiunea poetului, s'a transformat într'un tratat lubric, în care e vorba de o iubire peri­culoasă şi tulburătoare. Spiritul acestei opere este uşor şi conruptiv, căci tot fondul poemului îl for­mează numai viciul.
Totuşi opera coprinde tablouri energice, tratate cu adevărată artă. Poemul acesta straniu era un produs natural al conrupţiunei secolului aceluia, atunci când virtutea se schimbase în ispită.



Heroides. — Heroidele sunt scrisori în versuri, o întreagă corespondenţă imaginată, pe care Ovi­diu şi-o închipue ca schimbată între unile din personagiile mitice ale antichităţei. Aşa găsim scri­soarea Penelopei către Ulysse, a Briseei către Achille, a lui Paris către Elena, a lui Hero către Leandru etc...
In arta aceasta factice, poetul găseşte prilejul să-şi arate ştiinţa lui neîntrecută în iubire şi seducţiune, punând pe eroi în legătură sentimentală, cu acelea care-i fermecase.
E natural că această corespondenţă fictivă, plină de galanterie şi spirit, rămâne cu totul departe de iubirea acea viguroasă şi fatală, pusă de Omer în sufletul eroilor lui.
Ovidiu împrumutând gândurile lui vechilor eroi luaţi din miturile antice, nu putea să se lepede de spiritul timpului în care trăia şi de influenţa moravurilor din vremea decadenţei romane. Zeii şi eroii poetului nostru, au gusturi, fineţe şi sen­timente, care se asemănau mult cu rafineria şi căderea din saloanele nobleţei latine de atunci. Aşa Paris e redat ca un isteţ seducător de pro­fesiune, iar Elena apare ca o femee cochetă, care încurajazâ la dragoste pe Paris, într'un chip sub­til şi discret.   
 Fasturile reprezintă colecţiunea analelor naţio­nale, asupra tradițiunilor civile şi religioase, puse în versuri şi înfrumuseţate de imaginaţiunea poe­tului. Erau cum s'ar zice un fel de calendar ex­plicativ pus în versuri. Deşi materia e aridă şi banală, totuşi Ovidiu cu viociunea spiritului lui şi varietatea cunoştinţelor, a ajuns să facă o lucrare plăcută şi interesantă. Ovidiu începuse Fasturile la Roma şi le-a terminat în exil.



Metamorfose. — Puţin timp înaintea exilului, Ovidiu termină Metamorfosele, cel mai de seamă poem din opera sa. Aici poetul arată prefacerile cosmogonice, cu toate faptele mitologiei, dela hausul necuprins, până la întemeerea fabuloasă a Romei. Ovidiu, pe lângă mare artist, era şi un savant al timpului său. Nimeni nu stăpânia mai bine cu­noştinţele timpului lui, cu miturile tuturor popoa­rele de pe vremea aceea.
In Metamosfose, Ovidiu se întrece cu bogăţia imaginaţiunei şi leagă faptele între ele ca un artist desăvârşit.
In desfăşurarea episoadelor, Ovidiu dovedeşte forţe geniale. Descriierile sunt energice, accentele puternice. Nimic nu e monoton, nimic nu e obo­sitor. Acest poem minunat, constitue un cap'o de operă, nu numai pentru poezia iui Ovidiu, dar pentru întreaga artă antică. Poemul a trecut priqtr'o grozavă ameninţare şi dacă azi putem să ne bu­curăm de evocatiunile lui, aceasta se datoreşte nu­mai grijei prietenilor poetului, căci Ovidiu, când a primit ordinul exilului, într'o pornire de revoltă şi-a ars multe din versurile lui şi voea să distrugă şi Metamorfosele. Nefericitul poet lovit de soartă, lăsându-se cu totul durerei, îşi blestemă geniul, de care credea că i-a adus urgia pe cap.

Medea. — Ovidiu a scris şi pentru teatru, dar din nenorocire n'a putut ajunge nimic până la noi. Intre altele poetul a scris şi tragedia Medeea, despre care Quintilian zice că: «în această operă poetul ne dă măsura de ce-ar fi putut face din talentul lui, dacă ar fi ştiut să-şi ordoneze geniul»... Din Medea nu ni s'a păstrat decât un singur vers.



Tristis şi Ex-Ponto. — Tristele şi Ponticile. sunt o serie de elegii, care constitue opera finală a lui Ovidiu, scrise la Tomis, în exil. Sub stăpânirea durerei celei mai covârşitoare, poetul îşi plânge soarta de a se vedea izolat, departe de seninul cald al patriei iui, de soarele cel veşnic sub care iese livezile de portocali, — aruncat singur pe țârm steril, într'o climă aspră şi înconjurat numai de popoare barbare.
În Triste, poetul îşi descrie amărăciunile sufle­
tului lui stingher, părerea de rău după fericirea de altă dată şi sălbătăcia în care trebue să trăiască
Primul poem din Triste, în care vorbeşte, de ultima noapte petrecută la Roma, se ridică până la o frumusetă rară, iar accentele energice şi atingătoare mişcă sufletul covârşitor.
Multe din poeme sunt pasteluri desăvârşite, în care se dă perspective vii din Scytia. Viata bar­barilor cari trăiau in împrejurimile Tomisului, for­mează încă frumoase bucăţi de artă şi de interes.
Tristele, sunt cele mai reale bucăţi din opera lui Ovidiu, în care el şi-a pus toată căldura şi sin­ceritatea, isvorâtă din tristele împrejurări în care trăia. Aici încetează poetul galant şi cu imaginatiunea scăpărătoare şi s'arată numai omul învins, care suferă şi se simte nedreptăţit.



Ponticele sunt scrisori adresate soției şi priete­nilor din Roma, adevărate elegii confidenţiale, în care îşi descrie dorul de familie, de patrie, de prie­teni. El îşi aduce aminte cu jale de strălucitele sărbători romane şi face să se vadă contrastul cu urâtul şi singurătatea exilului.
In toate aceste elegii din exil, Ovidiu revine continuu cu implorări către prieteni şi August, ca să-l readucă la Roma într'ai lui. Intr'una din Pon­tice,—adresându-se împăratului,—se învinovăţeşte prea mult singur, justificându-şi exilul. Voind să măguliască pe August, cade într'un adevărat exces de laude, care-i micşorează demnitatea şi mândria.
Totuşi... ce-ar fi mai putut face cu încumentarea lui, atunci când era aşa de dezarmat şi sin­gur şi când viaţa din Roma îl amâgia atâta...
Ovidiu în afară de operile ajunse până la noi, a mai scris şi alte lucruri cari însă nu ne sunt cunoscute, decât din citatele altor scriitori din vremea aceea. Aşa Quintilian pomeneşte de nişte satire îndreptate contra poeţilor fără talent Nu cunoaştem deasemenea ce-a ars el atunci în desperarea condamni rei lui, — ştim doar atâta că prietenii, iu scăpat cu sila din mâni Metamorfozele, pe care poetul voiâ să le pună pe foc de ură. O altă pierdere de mare interes, sunt versurile scrise de Ovidiu la Tomis, în limba getă.

Statuea lui Ovidiu.


Românii intrând în stăpânirea Dobrogei, după vreme de înstrăinare şi uitare, trebuiâ ca o datorie de pietate, să premâriască la Constanţa, în Tomisul acesta renăscut, amintirea nefericitului poet Ovidiu.
În anul mul 1883, decum s'a statornicit stăpânirea noastră, pe locul vechei Scyitia minor, strănepoţii dând peste urmele stăpânirei romane şi-au adus aminte şi de tristul poet care a murit printre barbari îngropat în pământul dela Tomis, unde s'a făcut țărână inima cea mal iubitoare a vremurilor.



Fostul prefect Remus Oprean, care e om de gust entuziasmat, a luat atunci iniţiativa de a se ridica o statue lui Ovidiu la Constanţa.
In vederea aceasta s'au trimis liste de subscripţii, s'au dat baluri şi serbări şi s'a înjghebat astfel suma trebuitoare.



Statua s'a încredinţat să se facă sculptorului Ferrari dela Roma şi s'a dezvelit la 1887, în luna lui August.



Pe piedestalul statuei s'a pus epitaful pe care şi l'a făcut însuşi Ovidiu:
«Hic ego qui jaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perri Naso poeta meo
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti
Dicere : Nasonis molliter ossa cubent».
In româneşte:
(Aici zac eu, Nasone, cântăreţul dragostelor ti­nere, care am perit din cauza geniului meu;— şi tu care treci, oricine ai fi şi iubeşti, să nu-ţi fie greu a zice: fie ţărâna uşoară lui Nasone.)
Prin vrednicia urmaşilor, locul cel stăpânit de barbari şi plâns atâta de Ovidiu, s'a transformat azi într'un oraş înflorit, unde aleargă lumea din toate părţile ca la o minune.



Ovidiu resuscitat în bronz, pe piaţa cea mare, pare uimit de lumea cea nouă şi de propăşirea din prejur.
În Constanţa de azi, ridicată pe ruinele Tomisului antic, Ovidiu s'ar fi împăcat mai uşor cu exilul, iar veneraţia poporului tânăr coborât din legionari, l'ar fi răsplătit de fastul şi aplauzele ad­miratorilor dela Roma.

DIN ”TRISTELE” LUI OVIDIU.


— Traducere de G. Frunză şi I. U. Soricu —

Când îmi răsare 'n minte icoana de durere
A ultimelor clipe ce-am petrecut la Roma.
Când în pervazul negru văd noaptea cea din urmă, —
Văd clipa despărţirii de tot ce-avui mai sfânt.
In ochii mei învie izvorul stâns de lacrimi...
S'apropiase ziua — fatala zi, în care
Cezarul poruncise să'mi părăsesc căminul;
Eu nu aveam nici vreme, nici gând de pregătire,
Şi mintea 'ncremenită îmi prelungea zăbava.
Şi nu mi-a mai stat gândul la sclavi, la soţi de cale,
Pribeag mânat de silă —, uitasem de veşminte,
Stam buimăcit ca omul lovit pe drum de fulger,
Ce nu'şi poate da seama de-i mort sau de trăieşte.
Iar, când simplu în pieptu'mi o scurtă 'nviorare,
Abia şoptiiu o vorbă către cei doi prieteni —
Vai, dintre cei mulţi, astăzi doar doi plângeau cu mine
Cu plânsul ei soţia-mi înnăbuşâ suspinul,
Şivoiul cald de lacrimi brăzdâ obrazu'i dulce,
Iar copilița-mi scumpă, în Libia, departe,
N'aflase de amarul căzut peste-al ei tată.
Şi toți plângeau în juru-mi, şi glas prindea durerea,
Parcă'mi sunase ceasul eternului repaus,
Căci toţi ai casei mele plângeau acum cu hohot
Şi nu era în casă colt nestropit de lacrimi...
Poate e prea "ndrăzneaţă a mea asemănare,
Dar n'a fost altfel Troia, când o pătrunse fierul.
Tăcu în urmă glasul a orice vietate.
În caru'i de foc luna trecea înfiorată,
Când mi-am întors privirea cu dor spre Capitoliu,
Care 'n zadar aproape de casa mea a stat.
Şi, ca din altă lume, cu voce stinsă, slabă.
Rostiiu: «O zei, ce 'n preajmă-mi v'ati fost ales lăcaşul,
«De-acum altarul vostru eu nu-l voi mai vedea;
«O zei, străjeri puternici pe culmile quirine,
«De-acum pe veci vă lasă pribeagul surgunit.
Şi rămâneţi cu bine!...
«Târziu prind scutu 'n mână, căci rana sângerează, —
«Dar voi feriţi-mi drumul de stăvilarul urii;
«Lui Cesar arătaţi-i ce vină m'a orbit,
«Să nu-mi creadă ispita o crimă vinovată.
«Că vai! de-ar şti şi dânsul a mea neprihănire.
«S'ar îndură spre mine şi n'aş mai fi pribeag..»
Aşa îmi fuse ruga. Tovarăşa vieţei,
îngenunchind, cu hohot plângea nemângâiată
Şi, desfpletindu-şi părui în valuri curgătoare.
Cu buzele în tremur, ea atingea altarul.
Dar împietriţi în marmur stau nemişcaţi Penaţii,
Şi ruga ei fu strigăt într'un deşert pustiu.
Ci noaptea cea târzie îmi micşoră zăbava
Şi 'ncremenit stâ carul cu oiştea în Jos.
Ce să mă fac? Mă ţine iubirea mea de ţară,
Mă leagă strâns la pieptu-i... Şi-i noaptea cea din urmă.
Când cei din jur la mine cătară întrebători —
De câteori, vai, zis-am: de ce atâta grabă ?
De drum vă daţi voi sama ? Ştiţi ce lăsaţi în urmă ?
Cum amânam clipita plecării rânduite!...
Cum trâgânam în mine al despărţirii semn !...
De trei ori trecui pragul, dar mă 'ntorsei în casă,
De-atât amar nici pasul nu se 'ndură să crească.
De-atâtea ori şoptit-am: adio! Şi-apoi iară
Iar m'am întors o clipă, aveam ceva de spus:
Mă urmăria cu groază fantoma despărţirii;
Ce foc punea atuncea în ultimul sărut!
Si, dând aceleaşi sfaturi, mă înşelam pe mine,
Pe cele dragi privirea mi se opreâ sfioasă,
Şi mă mustram în sine-mi: la ce atâta grabă.
Când, Roma părăsind-o, spre Sciţia mă 'ndrept!... .
Şi poate-aveam cuvinte din loc să nu mă clatin,,
înţelegeam că's moarte de-acuma pentru mine
Soţie şi prieteni şi casa şi-a' ei toate,
Şi tot la ce ţinut-am cu suflet de Teseu.
«Veniţi să vă cuprindă pribeagul, ce vă lasă,
«Veniţi să vă sărute, căci trecătoare'i clipa!»
Cuvintele-mi pe buze se frâng neisprăvite
Şi-abia apuc în pripă ceva din cele scumpe,..
Eu plâng. Şi sus pe ceruri luceafărul s'aprinde,
Iar trista lui lumină mă 'nvăluie în giulgiu.
Simţiam cum mă cuprinde fiorul morţii reci,
Vai, rămânea acolo ceva din al mieu suflet!
Simţiam aceleaşi chinuri — un Met, pe care caii
Îl sfâşiau în patru să-şi isprăvească vina.
Şi glas prinse durerea. Şi-ai mei gemeau cu toţii
Lovind în deznădejde cu pumnii pieptul lor.
Soţia mă cuprinse cu braţele în tremur
Şi ca 'ntr'o aiurare îmi zise printre lacrămi:
«Tu nu-mi poţi fi smuls mie. Eu te-oiu urma în cale,
«Tovarăşă iubită a celui izgonit»
«E şi a mea cărarea de zei menită ție,
«Cu tine, o, mă lasă la margene de lume,
«Căci n'o să simţă nava de-i un pribeag mai mult-
«Pe tine te trimite într-un pustiu Cezarul —
«Pe mine mă trimete Cezarul mieu — iubirea !...
Acestea mi le spuse de mii de ori iubita
Şi-abia au reţinut-o să nu-mi alerge'n urmă.
Pornii zdrobit, cu părul şi barba ne'ngrijită,
Parcă mergeam la groapă nepetrecut de nime.
Iar ea — aud că 'n urmă-mi căzu aşa 'n neştire,
Lovită ca de trăsnet, luptându-se cu moartea;
Când s'a trezit slăbită şi palidă şi frântă,, .
Din pletele 'ncâlcite şi-a scuturat ţărâna,
Şi 'ngenuchind în faţa Penaţilor, ea plânse,
Se tângui nebună, chemându-mă pe nume...
Era acelaş vaiet de pare că văzuse
Că rugul se 'nnalţâ pe mine sau pe fiica-mi.
Şi-ar fi "ncercat cu mâna să-şi curme firul vieţii,
Dar dorul mieu şi gândul scăpării a oprit-o...
Ci să mi-o ţie zeii, .... aşa li-a fost lor vrerea —
Şi lacrămiie-i calde mi'or alina durerea...