duminică, 17 martie 2013

Reconstituiri - Legenda Lacului TECHIRGHIOL - de Ion Adam

motto:

„mântuirea se găseşte numai în iubire, să te încrezi celui care te iubeşte şi să te laşi în voea şi dragostea lui, că numai aşa te vindeci de toate durerile..."
Ion Adam - Legenda Lacului Techirghiol

 

Într'o după amiază de vară, am luat-o aşa razna pe malul de sus al lacului. În drumul meu, petreceam din ochi apele închise, care se înşirau în trâmbe sucite. Scăldătorii, unşi cu nămol, stăteau la soare în lungul ţărmului, negri cu totul, ca nişte vinovaţi cari au eşit din muncile iadului, ca să se mai odihnească. Încolo linişte şi arşiţă toropitoare...

Luntrele pescuitorilor de nămol, îşi încrucişau vâslitul în căutarea amestecului fermecat de pe fundul lacului. Dintr'una mai răsleţită se ridică un băetan înalt şi subţiratic, care să razimă obosit în lopată, proectându-şi silueta într'o răsfrângere lungă de umbră, întinsă pe oglinda aburită a apei. Râsul zbucnit al unora şi vorba tare a altora, răsunau în adâncătura malurilor dimprejur, ca dintr'o văgăună închisă.

Câmpurile de sus, culese, se întindeau în toate părţile, uscate şi nesfârşite. Ici şi colea mai rămăsese căpiţe neridicate. Dintr'un loc, s'auzi zbârnâitul unei maşini de treerat, de par'că bâzâia un bondar enorm, prins între geamuri. Dacă te-ai fi uitat bine într'acolo, ai fi văzut cum se scarmănă, de după zare, o aburire de fum. Îmi purtam privirile dela lac la împrejurimi, mergând înainte prin ploaia încropită a razelor, ca printr'o baie fierbinte de aburi. Umblând aşa prin miriştea nouă, întâlnesc o turmă de oi care păştea pe-acolo. Dela un moşuroi s'aude lătratul unui câne. Când ridic capul, văd culcat într'o rână, un cioban vârtos cât toate zilele, care mă petrecea din ochi pe sub marginea pălăriei.

Felul omului aceluia şi oboseala mea, mi-au legat picioarele şi m'au făcut să m'apropiu de el ca să mă odihnesc şi eu:

— Bună vremea, baciule.

— Mulţămesc dumitale. Da ce faci pe-aici?

— Ia, pasc oiţele astea.

— Şi de mult eşti cioban?

— Poi... eu m'am trezit la coada oei.

— Şi de unde de loc?

— De pe-aici...

— Vechiu Dobrogean...

— De pe timpul Turcului; şi tata tot pe-aici a trăit.

— Aha... te-ai scăldat atunci dela început în Ghiol, de aceea te ţii aşa de bine... Ciobanul face o mişcare de silă:

— Ba să mă ferească Dumnezeu, să nu mai am şi nevoia asta.

M'am pus şi eu jos bucuros c'am dat peste un baci dela care poţi auzi ceva.

— Şi de când se scaldă oamenii bolnavi aici?

Ciobanul meu îşi duce mâneca cămăşii la musteaţă şi râde anapoda:

— Tocmai la asta mă gândeam adinioare, uitându-mă la puzderia prăpădiţilor cari vin să se caute.

Râdeam singur ca prostul şi ziceam: Boierii se strâng aici, da ei nu ştiu de unde vine leacul ghiolului...

— Da d-ta ştii?

— Apoi eu ştiu, că mi-a spus tata - Dumnezeu să-l erte.

— Şi cum e?

— Să vezi dumneata... Şi oierul clătină din cap, potrivindu-şi părul încâlcit: — Acu, de-o fi minciună, ca minciună ţi-o vând, că şi tata zicea c'o ştie tot din auzite. Povestitorul meu întinde odată gâtul, înghite pe urmă în sec şi-şi suge bazele, ca înaintea unei mâncări bune:

— Zice că, în vremea Turcului, ici pe valea Muratanului, întârziase în zile un turc tare bătrân, Tekir Efendi, care fusese om bogat în vremea lui.

Satul de acolo se risipise aşa cu încetul, ba prin moartea unora, ba prin înstrăinarea altora şi, într'un târziu, se pomeneşte Tekir singur în sat, cu dărâmăturile celorlalte case prin prejur şi cu ţintirimul părăsit în spate.

Turcului însă îi murise cadânele, feciorii îi pierise în războiu, rude nu mai avea pe nicăeri, aşa încât s'a trezit singur, bătrân, în tot pustiul văii aceleia.

Dacă avea zile, ce era să facă, trebuia să le trăiască, bune-rele, cum i le lăsase Dumnezeu. Şi-aşa se proslăviâ Tekir în cocioaba lui cu lipitura căzută, fără altă vietate la casă, decât o gloabă de cal alb, pe care îl avea din tinereţe. Bătrân stăpânul, dar bătrân şi calul, şi când îi vedeai pe amândoi trecând cu căruţa cea hodorogită, n'ai fi ştiut cui să-i plângi de milă.

Da Turcul şi cu bălanul lui trăiau ca doi moşnegi, cari au crescut de copii împreună. Turcul înalt şi scofâlcit, adus mult de umeri ca într'o plecăciune, abia putea să ridice mâna până la coama calului, ca să-l neteziască. Tovarăşul lui părea şi mai ajuns. Avea capul buhos şi prea mare pentru trupul acela supt, cetluit în coaste şi îmbrăcat în păr lânos şi crescut, ca în nişte miţe albe atârnate. Picioarele botocănoase, aveau noduri la încheieturi şi copitele crescute şi crăpate de se suflecau ca o scoarţă cojită.

Cu toate păcatele lor, Tekir şi cu Belghir, — c'aşa îi zicea calului, — se iubeau şi se îngrijeau cu toată inima. Tekir cică aduna măzăriche şi iarbă grasă şi le dădea calului din mână:

— Mănâncă, bre Belghir, că pentru tine dă Allah mâncare mai uşor.

Cei doi tovarăşi duceau vara cum o duceau, dar iarna le eră mai tristă şi mai grea. Valea părăginită a Muratanului, rămânea atunci largă şi deschisă în bătaia vânturilor şi a viforniţei. Dărâmăturile şi ţintirimul, s'arătau pe o vreme ca aceea, urâte şi pline de groază. Cu toate acestea Tekir eşia din casă şi-şi strângeâ laibărul la gât, ca să nu i-l ia vântul şi răzimându-se în mers de peretele casei, se ducea la coşmaga de-alături, ca să-şi vadă calul şi să-l îngrijească.

Belghir se 'ncerca atunci să necheze şi să se scuture de bucurie, la apropierea celuilalt bătrân. Tekir se ridică cu greu de şale şi apucă bălanul pe sub fălci ş'aşa unul cu vorba, celălalt cu tremuratul buzelor... se sfătuiau şi se mângâiau amândoi, de par'că nu se văzuse de mult...

Aici ciobanul se opreşte un moment din povestire şi scuturându-se ca dintr'o părere de rău. face amărît:

— Ehei... dar bătrânelele aduc cu ele şi boale şi când n'ai pe nimeni lângă tine, e greu să zaci. Ş'aşâ s'a trezit turcul într'o primăvară, cu picioarele umflate ca două buturugi, de de-abia se mai putea târî până afară. Pe lângă slăbiciune însă. mai eră şi sărăcie şi când te prind nevoile acestea două în braţe, apoi nu e de trăit.

Dar ce să te faci cu zilele, cari nu vor să se sfârşească? Stătea Turcul bolnav şi prostit, trântit afară, dinaintea dărâmăturii lui de casă şi se lăsă prăjit de soare. Belghir era slobod şi-şi trăgea cu anevoe picioarele lui înodate, împrejurul stăpânului beteag, ciugulind câte un ogrinj putred adus de vânt.

Într'o dimineaţă, turcul se scoală mai înviorat şi eşind până afară, vede câmpurile verzi năpădite de soare. Pe semne că el tot nu se îndură să moară, că s'a dus la cal şi apucândul de după gât, l-a rugat să-l ajute.

— Numai un drum, bre Belghir, — ştii aşa de-un hatâr...

Cela a nechezat şi a tremurat bucuros. Turcul a pus atunci cum a putut pe cal, sforile înodate în chip de hamuri şi l-a prins apoi la căruţa lui hodorogită.

Ce se întâmplase? Tekir îşi adusese aminte că la Lazmahale, era un hoge bătrân ascultat de Alah, care ştia şi leacuri şi cu care se cunoştea demult. Voia şi el să-şi încerce norocul, să nu se zică c'a murit cu zile. , Cum s'a făcut, cum s'a nemerit, — da Belghir a dus pe stăpân până la hoge. Când s'au văzut cei doi cunoscuţi, a ridicat fiecare mânile în sus cu bucurie. Hogea care se ţinea mai bine, strigă de departe cu zgomot şi veselie...

— Heee... tot mai trăeşti, bre Tekir?

— Tot. Turcul a spus hogei păcatul care-l aduce până la el.

— Trebuie să fie acolo în Coran şi leacul meu, că Mahomed s'a gândit la toate. Hogea a rămas ci-că pe gânduri, întristat dinnaintea celuilalt bătrân, şi-apoi fără să zică vre-o vorbă, ia Coranul şi-l deschide pe genunchi.

ntoarce foile, suceşte cartea, se pleacă pe slove ca să le vadă mai bine şi când ajunge la un loc, tresare şi ridică capul. Tekir a tresărit şi el înviorat:

— Ei, ce-i?

— Este leac şi pentru tine...

— Cum?

— Leac de bătrâneţe.

— Care?

— Scrie aici că: „Bătrânul care ajunge la neputinţă, se poate tămădui cu dragostea feciorilor..."

Tekir dă trist din cap, pe când hogea îl priveşte nedumerit.

— Eu nu mai am feciori... Hogea se plecă şi citeşte mai departe:

— ...„sau cu îngrijirea cadânelor..."

— Au murit şi ele...

— ...„sau cu prietenia unuia care te-ar iubi mai mult..."

Tekir dă înainte din cap cu amărăciune:

— Eu nu mai am pe nimeni în lume...

Hogea se sileşte să citească tot până la sfârşit:

— Ascultă aici Tekir... „mântuirea se găseşte numai în iubire, să te încrezi celui care te iubeşte şi să te laşi în voea şi dragostea lui, că numai aşa te vindeci de toate durerile..."

Tekir părea tot mai trist şi îngână înainte:

— Eu nu mai am pe nimeni în lume...

S'au despărţit cei doi cunoscuţi fără să îndrăznească să mai râdă şi să se mai privească.

Tekir s'a urcat cu anevoie în căruţa lui şi a plecat cu Belghir. Pe drum, Turcul se gândia tot la cele citite de hoge şi nu se dumeria el bine, asupra tâlcului vorbelor din Coran. Ii veniau în minte pe rând cuvintele: fecior, cadână, iubire... prieten....Când ajunge cu gândul la cuvântul acesta, tresare de par'că şi-ar fi adus aminte de ceva. Vorbele hogelui dela urmă că... „să te laşi în voia şi dragostea lui..." îl făcură să tresară ca la o veste bună şi şi-a zis:

— Da ce prieten poate să fie mai bun, decât Belghir?

Turcul a oprit căruţa, s'a dat jos cu încetul, s'a dus la cal şi apucându-l de pe sub fălci, l-a privit lung in ochi:

— Belghir... eu mă las în voea ta, du-mă la mântuire...

Calul nechează de par'că ar fi ştiut şi el ceva.. Tekir i-a scos hăţurile din gură, l-a mai netezit la ochi şi suindu-se în căruţă, s'a lăsat în mersul calului. Belghir ci-că prinsese la putere şi o luase razna peste câmpuri, nechezând şi cercând să sburde. Au mers ei aşa peste ponoare, până când a început a se vedea dela un loc balta asta puturoasă, căreia pe atunci îi se zicea balta Tuzlei. Turcul râdea şi el de cheful calului şi-l lăsă să meargă cum o vrea.

— Numai în gârlă să nu mă dai, bre, Belghir, c'atunci se sfârşeşte şi cu prietenia noastră. Bălanul însă ţinea drumul tot înainte la apă. Pe semne că-l uitase neadăpat. Săria căruţa în mers şi trecea peste bolovani, de să nu mai crezi că eră dusă de o gloabă beteagă. Din câteva opintituri, Tekir se trezeşte pe malul lacului, de unde Belghir sare aşa înhămat, cu căruţa după el, în apa noroioasă şi se vârî înainte în baltă.

— La aşa cap, ama cialma..., zise Turcul ridicându-se de carâmbii căruţii, ca să nu-l ajungă apa.

Pe urmă însă, se resgândeşte şi-şi zice:

—Da tu ai dreptate Belghir, numai la gârlă mai este loc pentru un hodorog ca mine.

La urmă însă, ce se gândeşte Tekir, că face de colo, ca luminat la minte:

— Da mai ştii!... poate-aici mi-i mântuirea, că aşa zice Coranul, să mă las în grija prietenului. Turcul se desbracă, pe mal şi, după ce trage căruţa din baltă, deshamă pe Belghir şi intră amândoi din nou în apă.

 

'au scăldat cei doi betegi cum au putut, s'au tăvălit prin noroiul acela moale ca o alifie, au mai eşit la soare, până le-a venit foame la amândoi. De Belghir eră mai uşor, c'aveâ masa întinsă pe malul lacului, rămânea numai Tekir să găsească ceva de mâncare.' N'a murit nici Turcul de foame, că umblau pe-acolo ciobani cu oile şi-i asvârliau şi lui câte un boţişor de brânză. Trecătorii credeau că Tekir e un bătrân nebun, căruia i se năzare ca la lunatici. Când îi auzeau povestea cu hogia şi-l vedeau scăldându-se cu atâta credinţă, ridicau din umeri şi se băteau la gură:

— Auzi tu minte, să te tăvăleşti în nămol ca bivolii şi să-ţi aştepţi de-aici leacul!!! Tekir însă se scălda înainte cu credinţa omului fără altă nădejde. Cu cât treceau zilele, cu atât Turcul se înviora şi căpăta la picioare. Odată cu stăpânul se întăria şi calul. Intr'un timp, Tekir ajunge să sprijine chiar bine picioarele în pământ şi să facă drumuri mai lungi prin-prejur, după cele de-ale gurei. Belghir năpârlise şi el acum, desbrăcându-se de miţele albe care-i atârnau din iarnă, iar nodurile dela picioare îi dădeau tot înapoi. Capul nu-i mai era aşa buhos şi speriat, căci se curăţise de păr şi venia mai potrivit cu trupul, care i se împlinise. Cei doi tovarăşi se vindecau văzând cu ochii, stârnind mirare în toţi care-i văzuse dela început. Turcul prinsese acum la curaj de viaţă şi se încercă par'că să se îndrepte de şale şi să-şi ridice capul iar pe umeri, ca 'n tinereţe.

— Alah e mare şi Mahomed a ştiut ce scrie acolo la Coran!... Bătrânul Tekir după ce s'a însănătoşit, nu s'a mai întors pe valea pustie a Muratanului, ci a rămas acolo pe malul lacului cu minunea, unde şi-a înjghebat un bordeiaş şi-o coşmagă pentru cal.

Int'âmplarea asta a mers de-a vestea, de-a umplut lumea. Betegii, cum aflau, alergau la Tekir, ca să-i înveţe scăldătoarea lui. Şi-aşa, domnule, a rămas numele de Tekir-Ghiol, la toată balta asta amărîtă şi făcătoare de minuni. Turcul cel bătrân a mai trăit după aceea şi a vindecat pe toţi care au venit să se caute. Impreujrul casei lui, s'a făcut pe urmă sat şi azi, după cum vezi şi d-ta, a ajuns târg, unde vin şi boierii şi săracii din toate părţile, strânşi la un loc de aceeaşi nevoe, ca să-şi caute sănătatea în balta lui Tekir.

Povestea de atunci  continuă şi azi...

duminică, 21 octombrie 2012

CONSTANŢA - Bulevardul Regina Elisabeta (la Bulivar, birjar!...)

motto: Bulevardele sunt literele de pe certificatele de naştere ale oraşelor.

Cum era şi firesc odată cu noua sa devenire ca oraş românesc, Constanţa şi-a început prefacerile. Nici un oraş nu poate să capete acest nume făra a avea piaţă publică şi Bulevard. Piaţa publică a oraşelor noii Românii, de cele mai multe ori se numea ”Piaţa Independenţei”. Bulevardele îşi luau numele fie de la Alteţile Lor Regale (de cele mai multe ori) fie de la marile figuri emblematice ale neamului.
Constanţa cea de după 23 noiembrie 1878 nu a făcut excepţie. Sub cel dintâi primar, Antonio Alexandridi şi sub prefectul Remus Oprean, Constanţa a devenit oraş al României, cu nume româneşti şi cu viitor şi vocaţie spre viitorul european.

Răspunzând imperativelor vremii, s-a decis... Urma să prinda contur întâiul bulevard al urbei... La început, modest, abia schiţat în planuri, bulevardul a început să prindă viaţă odată cu primele sale clădiri.

În harta lui Constantin Ionescu Dobrogianul Bulevardul Elisabeta era deja bine trasat alături de celelalte străzi ale peninsulei.

Undeva, mult mai târziu, cale de câteva decenii bune şi a încă două războaie, de parcă numele putea schimba soarta unor locuri, numele de Elisabeta a fost schimbat (şi nu numai el). După instalarea Republicii parte din denumirile vechi au fost date spre aşa zisa uitare. Bulevardul Regina Elisabeta a devenit Bd. I.C. Frimu iar Bd. Averescu s-a numit ”16 Februarie”.

În dreptul intersecţiei cu Str. Portului (spre stânga) începea Bulevardul Elisabeta. În fundal casa lui Edward  Harris (mai târziu casa Macri). Apoi pe coltul respectiv a fost ridicata casa Pariano.

In fotografia de jos apare strada Portului si în fundal Casa Manessalian (1904-1906). Presupunem că fotografia a fost realizata în perioada anilor 1906-1908 deoarece Casa Macri încă se afla pe poziţia sa iniţială.

Faleza Constantei la inceputuri (sus)  anii 1903-1904 (exista deja Casa Pâslă şi Casa Zahariadi) dar nu apăruse Palatul Manissalian. Faleza (1903-1904) era in construcţie. Jos, Casa Pariano şi Casa Manisalian deja aveau vegetaţie abundenta in jurul lor. Apreciem ca fotografia este din perioada interbelica de mijloc.

Fotografia de sus - inainte de 1904. Jos - după 1912, apăruse si anexa restaurant a Cazinoului.

Pentru a realiza o zonă de promenadă între anii 1903-1904 a fost executat un zid de protecţie a falezei de sud a peninsulei constănţene. Prin amenajarea respectivă se realiza inclusiv fundaţia pentru cel de-al treilea local al Cazinoului (1910 - Daniel Renard). Lucrarea avea să stabilizeze malul ce susţinea la partea superioara Bulevardul Regina Elisabeta. Pentru construcţie a fost folosit beton placat ulterior cu moloane de piatră naturală semifasonată. Pe coronament a fost montată o balustradă metalică.
Imediat la nivelul superior a zidului s-a amenajat aleea de promenadă. Pentru realizarea acesteia s-au executat importante lucrări de umplere cu material. Suprafaţa de promenadă a fost atent amenajata prin pietruire si amenajarea de trotuare pietonale.
Între Bulevardul Regina Elisabeta si Promenada Falezei s-a amenajat parcul Cazinoului. Promenada falezei avea să se numească ulterior Bulevardul General Averescu fiind astfel prima strada a Constanţei la nivelul falezei.

La intersectia Str Gr. Cantacuzino (Musulmană) cu Bulevardul Elisabeta s-a Construit Catedrala cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel (1883-1895). După nivelul vegetaţiei si al amenajării stradale se pare ca fotografia de sus este realizata până in anul 1900. Cu puţin mai târziu, parcul dinspre Bulevardul Elisabeta, prin împrejmuire a devenit curte a Catedralei.

Trotuarul e pe Bulevardul Elisabeta dintre Strada Catargiu (Titulescu) si Str. Cantacuzino a cunoscut zone de fluctuaţie pe parcursul amenajarilor in timp.

Intersectia Str Portului (spre vale) cu Bd Elisabeta. De la Palatul Manissalian începea Str. D. A. Struza.

Vedere in lungul Bulevardului Elisabeta. Se remarca aparitia pontililor care faceau din arteră cale pietonală.

Bulevardul Elisabeta - sus - Încă exista cel de-al doilea Cazinou. Jos - prin demolarea stabilimentului bulevardul a capatat o noua perspectivă.

Bulevardul Elisabeta spre Farul Genovez în anii de început ai secolului.

Bulevardul Elisabeta fotografiat din Farul Genovez si de la nivelul  pavamentului.

Bulevardul Elisabeta  apare mult spre stanga fotografiei realizata cel mai probabil de la nivelul superior al Hotelului Carol.

In apropierea Farului Genovez. Locul unde se termina bulevardul si începea str Remus Oprean (spre stânga imaginii).

In dreptul Farului Genovez.

Reluând cursul Bulevardului Elisabeta spre port, ceva mai târziu în timp se remarcă noile construcţii ale caselor ce începuseră să se înalţe de-a lungul bulevardului.

Parcul Cazinoului avea un aspect foarte îngrijit şi era atent amenajat. invitând la promenada.

Se remarca aparitia noilor clădiri şi a anexei restaurant a Cazinoului.

Deja Bulevardul General Averescu era circulat de birje iar pe partea superioara a parcului, pe Bulevardul Elisabeta se putea vorbi despre imobile ce erau deja reprezentative.

CASA MACRI

Aflată spre partea falezei dinspre port pe o poziţie dominantă dar mai spre interior către actuala stradă Titulescu s-a aflat casa directorului companiei DBSR (1868-1882), Edward Harris (1835–1916). După cumpărarea companiei de către statul român şi plecarea de la post a directorului acesteia casa a servit drept locuinţă lui Nicolae Macri comandantul desemnat al portului Constanţa. Acesta ulterior a vândut-o lui Constantin Pariano mare proprietar agricol, om politic şi unul dintre prefecţii Constanţei. Pariano a demolat vechea clădire construită de către englezi şi pe spaţiu astfel lărgit a dispus construirea casei ce-i va purta pentru multă vreme numele.

În prima sa vizită făcută la Constanţa imediat după război, Carol I a fost găzduit în casa lui Edward Harris. Prin amabilitatea domnului Gheorghe Radu Stănculescu care a luat legătura cu descendenţii familiei Harris a apărut în internet o interesanta referire la această vizită a Principelui Carol I care clarifica foarte bine cel dintâi contact al lui Carol I cu Constanţa nou venită sub Coroana României.
Datorând domnului Gheorghe Radu Stanescu traducerea în limba română a textului unei scrisori adresata de Harris familiei putem citi următoarele (fragmente din document):

”Kustendjie, 6 noiembrie 1879

Scumpa mea Mamă,

... probabil ai văzut din ziare, că am găzduit pe Prințul României, [...] A.S. R. a ajuns la Cernavoda devreme în dimineața de joi 30 octombrie.
M-am dus să-i ies în cale și de acolo l-am adus încoace cu un tren special. El s-a instalat în casa mea până sâmbătă 1 noiembrie, când din nou l-am escortat înapoi la Cernavoda. Știam deja de mai de multă vreme că intenționa să viziteze Kustendjie și, la un moment dat, venise vorba să fiu solicitat pentru casa mea, dar ideea căzuse și autoritățile locale au decis să-l găzduiască pe A.S. R. în oraș la casa unui grec; dar se pare că miniștrii din București, care cunoșteau Kustendjie, nu au fost de acord, și, considerând-o pe a mea ca fiind singura casă potrivită să-l găzduiască pe Prinț, au decis să mă roage în acest scop, numai că nu mi s-a solicitat numai casa, ci m-au rugat să primesc Prințul și suita sa, și să le și asigur o pensiune completă în timpul șederii lor aici. Asta a fost o misiune formidabilă, dar nu exista cale de ieșire, deoarece suveranii domnitori (chiar dacă și numai un Prinț al României) nu sunt obișnuiți cu refuzurile, așa că ne-am pus pe treabă, am repartizat-o pe Miss Avery şi toți copiii printre vecinii noștri, am adus oameni să revizuiască mobila, să curețe și să aranjeze toată casa, etc., am montat un gard nou în jurul grădinii, am făcut o nouă alee de acces pentru trăsuri până la intrarea principală, am cumpărat câteva covoare noi și niște vinuri scumpe, am angajat un strașnic bucătar francez din București, și în plus și niște chelneri, etc., pe scurt, am transformat casa si am adus-o,ca și pe noi înșine, la nivelul cel mai înalt pe care circumstanțele le impuneau. Draga de Annie a muncit ca un sclav și cu cel mai deplin succes. Ea este categoric o femeie minunată în situații de urgență de acest tip. Totul a fost perfect și camera de dormit și de toaletă a Prințului, adevărate bijuterii. Când am ajuns la gară, el a mers la biserică pentru un Te Deum, iar eu am fugit acasă să văd dacă totul era gata pentru micul dejun, care fusese comandat pentru ora 12. Puțin înainte de aceasta oră el a sosit, și Annie și cu mine, l-am întâmpinat la ușă și i-am urat "bine a venit!” Apoi l-am condus la dormitorul lui, Annie rezemându-se de brațul lui pe tot parcursul. Eticheta nu permite gazdelor să se așeze la masa persoanelor de rang Regal, fără o invitație. Aceasta a venit sub forma unei rugăminți de a lua mereu masa împreună la micul dejun și la cină. Eu am acceptat invitația, dar Annie adeclinat-o, deoarece nu numai că ar fi fost cam obositor  pentru ea să fie singura doamnă la o masă de 14 persoane ,unde s-ar fi vorbit numai în franceză, dar și pentru că ar fi fost  plictisitor pentru Prinț să o aibă mereu lângă el și să se simtă mereu obligat să-i acorde cu prioritate ei atenție. În prima zi el și-a exprimat regretul că ea nu a fost prezentă și a doua zi, la micul dejun, a insistat să roage ca ea să ia parte la cina din acea zi sau, cel puțin, să-și rezerve timp să-l întâlnească și să aibă o conversație. După micul dejun aghiotantul lui a venit la mine și mi-a spus că A.S.R. va fi foarte dezamăgit dacă "Madame" nu va cina împreună cu el, cel puțin o singură dată, în timpul șederii sale, așa încât, în situația asta, s-au lămurit lucrurile, și ea a acceptat. A fost cina la care toți Consulii au cinat cu Prințul și îți trimit, de asemenea, o copie a "Menu-ului", ca și a celui de la ultimul nostru mic dejun. Nu mă prea aștept să înțelegi mare lucru din aceste texte, dar poți să apelezi la cunoștințele de franceză ale lui William.
Acest "Menu" era mereu așezat în fața Prințului și era mereu iluminat și arăta foarte drăguț. El i-a ordonat aghiotantului său să le ia cu el pe toate, ceea ce este considerat a fi un compliment. Cel pentru "cina diplomatică" era așezat sub steagurile tuturor națiunilor reprezentate la cină, cel românesc și cel englezesc fiind așezate în poziția cea mai proeminentă. El a condus-o pe Annie în sala de cină. Ea s-a așezat la dreapta lui și cel mai în vârstă consul în stânga lui. Eu am stat în fața lui cu consulul nr.2 la dreapta mea și nr.3 la stânga mea.
Cu puțin timp înainte de cină a trimis pe cineva să mă cheme la el și mi-a ținut o foarte amabilă cuvântare spunând ce mare plăcere i-a făcut vizita la Kustendjie și cât de mult a apreciat ospitalitatea lui Annie și a mea, etc. Apoi m-a decorat cu ordinul "Steaua României", o foarte frumoasă decorație, care se poartă în jurul gâtului. Bineînțeles a trebuit să mi-o pun imediat și să iau cina cu ea la gât. Un asemenea ordin nu este de mare valoare pentru un englez, pentru că nu poate fi purtat în Anglia, dar totuși a fost un foarte mare compliment pe care Prințul a avut bunătatea să mi-l facă. Este de clasa a 3-a și astfel nu este dat niciodată unui ofițer din armata cu un rang sub cel de general. Singurul englez care mai are unul de aceeași clasa este colonelul Wellesley din Gardă, care a fost împreună cu Prințul în timpul recentei campanii de război. El a promis să trimită lui Annie un portret al Prințesei. Cu toate că nu ne-a părut chiar rău și am avut un oarecare sentiment de ușurare când vizita s-a terminal, totuși ne vom gândi mereu cu multă plăcere la ea. A fost un succes total- vremea a fost frumoasă, Prințul deosebit de afabil și bun, bucătarul nostru o mare găselniță, dând câte două mese cu tot atâtea feluri în fiecare zi. A.S.R. a fost mulțumită cu tot ceea ce a văzut și mi-a spus că își va construi în mod sigur o reședință la malul mării aici. El a pus piatra de temelie a unui hotel care urmează a se construi aici anul viitor. Și-a exprimat dorința să vadă copiii așa că i-au fost prezentați și a fost atât de bun încât i-a "aprobat" pe toți. Ne-am așteptat ca aproape toate dormitoarele noastre să fie ocupate de suită, dar am avut doar de asigurat cazarea aghiotantului lui, a doi servitori și a doi soldați din garda lui de corp. Toți ceilalți oameni s-au cazat în oraș. ... ”

CASA PARIANO

Din punct de vedere al împărţirii cadastrale Casa Pariano este prima clădire de pe Bulevardul Regine Elisabeta. În anul 1913 Constantin Pariano îi comandă celebrului arhitect Victor Stephănescu planurile unei case-conac în stil neo-românesc, plasată pe terenul ce îl pregătise în acest scop. Proiectul a fost finalizat abia în 1920, din cauza condiţiilor incerte care au precedat intrarea României în primul război mondial.

Referitor la Constantin Pariano, un mare moşier, membru fondator al Clubului Conservator, acesta a fost subprefect şi de două ori prefect de Vlaşca, deţinând, apoi, această funcţie în decursul a trei mandate la Constanţa între anii 1900 şi 1912.
Iată prezentarea făcută de jurnalistul Petru Vulcan în anul 1906:
”Const. Pariano s'a născut la 20 Septembrie 1846 în comuna Comişani din Dâmboviţa. Cursurile învăţământului primar şi liceal şi le-a urmat în ţară cu râvna unei firi studioase şi precoce. De căi îndreptându-şi gândul la munca câmpului, făcu practică 3-4 ani pe proprietăţile sale din Stăneşti şi Chirculeşti din jud. Vlaşca, apoi plecă in Belgia, la institutul de agricultură din Gembloux unde îşi desăvârşi cunoştinţele agronomice şi în 1872 se întoarse în ţară.
In anul 1893 îşi începu opera de îmbunătăţire a muncei câmpului în Dobrogea. începutul a fost greu. Locuitorii erau străini şi nu voiau să-i înlesnească nici cele mai mici mijloace de existenţă sau de muncă. I se refuza locuinţă şi apa din puţuri, astfel că fii nevoit să locuiască 3 luni într'o surlă de pândari. Dar cu înţelepciune şi răbdare rezistând oricărei greutăţi, construi puţuri, o fermă model, introduse unelte agricole perfecţionate, cultura grâului şi a rapiţei, dezvoltă o activitate prodigioasă şi aşa stăruitoare că se impuse indigenilor, cari în scurtă vreme luară pildă şi imitară munca marelui proprietar.
Pe lângă stabilirea acestei culturi în comuna Hasancea, d. Pariano a adus şi mari foloase morale locuitorilor indigeni.
D. Pariano e Membru fondator al clubului Conservator din Bucureşti. A făcut parte din opoziţia unită pentru răsturnarea guvernului liberal de la 1888, a figurat în două rânduri în parlament în calitate de Deputat, de asemenea a fost în două rânduri Prefect al jud. Vlaşca.
In chestiunea acordărei drepturilor politice la Dobrogeni a fost numit în comisiunea instituită în care calitate a scris un memoriu amănunţit asupra situaţii generale a Dobrogei din toate punctele de vedere.
A fost în doua rânduri preşedinte al consiliului judeţean din Constanţa şi membru al comisiunei superioare de agricultură.
Actualmente e membru al comisiunei zootechnice, al Societăţei «Agrar», al Intimclubului «Galatz» şi Preşedinte al Societăţei «Agrare».
Posedă, 5 medalii de aur.
E cavaler al ordinului «Steaua României» şi ofiţer al «Coroanei României».”

Edificiul a avut, de-a lungul timpului, mai multe destinaţii: din 1928 – Consulat englez, din 1931 – sediul Serviciului Maritim Român iar în perioada ocupaţiei sovietice având un rol strategic în raport cu zona portuară a fost folosit de către comandamentul sovietic. Din 1968 a devenit local pentru Muzeul Ion Jalea

CASA MANISSALIAN

După Casa Pariano este Parcul Arheologic din dreptul Catedralei Sf. Petru si Pavel, unde, la sfarsit de secol XIX era un cimitir musulman. Pe coltul unde se intersecta Bulevardul Elisabeta cu str. D.A. Sturza (fosta str. Romana, fosta Karl Marx, azi str. Revolutiei din 1989), în anul 1904 fraţii Manissalian au început construirea unui somptuos edificiu după planurile întocmite de arhitectului Ion Berindei.
In fotografia de sus o schiţă proiect a unui ”palat familial” din Bucureşti iar în fotografia de jos o schiţă de interior pentru palatul Manissalian.

Imobilul avea doua etaje şi se prezenta sub forma unuei construcţii monovolum tesit la colt. Avea o dispunere riguroasa a golurilor pe verticala şi era marcat pe orizontala de asize si de un brâu ieşit intre parter si etajul 1. Caracteristice erau plăcile în consola ce susţineau balcoanele franţuzeşti. Se remarca rezalitul de deasupra etajului 2 precum şi aticul de deasupra acestuia. Pentru a realiza o fatada luxoasa, arhitectul Berindei a creionat ferestre generoase, foarte înalte, cu parapetul jos (intre 20 si 40 cm.) la parter si etajul 1, iar la etajul 2 - balcoane frantuzesti (cu o latime de maxim 40 cm. Acestea se întindeau doar pe lungimea usii si aveau balustrada din fier forjat). Aticul traforat cu baluştri, era destul de înalt pentru a ascunde panta relativ mica a acoperişului si de a da senzaţia de terasa. Bovindoul ce termina casa pe latura de nord a Bulevardului Regina Elisabeta echilibra compozitia fatadelor. Ferestrele si usile aveau ancadramente late si cu ornamentatii la partea superioara. Un gard destul de scund (40 cm.) din piatra si fier forjat, lasa sa se vada cladirea in toata splendoarea ei.

La interior era foarte luxoasa. Incaperile corespondau între ele cu usi late, glazvanduri sau chiar goluri arcuite; camerele erau pavoazate cu lambriuri de lemn de 1,50 sau chiar 1,80m. inaltime, cu brauri si stucaturi orizontale, iar in unele camere, chiar tavanul era lambrisat in relief, bogat ornamentat. Pardoselile de marmura, mozaic venetian, parchet cu figuri geometrice, covoare deosebite, mobilierul de epoca si tablouri valoroase completau acesta atmosfera de adevarat palat.

Fratii Manissalian (care se ocupau cu tranzactii cu cereale) au fost fortati de imprejurari - cand un transport foarte mare cu cereale spre Viena a fost blocat din cauza inghetului pe Dunare - in 1928 sa vanda casa pentru a-si plati datoriile. Astfel cladirea a devenit sediul Camerei de Comert al Constantei. Din pacate, în timpul celui de-al doilea război mondial clădirea a avut de suferit grav de pe urma bombardamentelor şi nu a mai putut fi redata pentru folosinţă.

Armenac Manissalian preşedinte al Uniunii Armenilor din România la acea vreme şi fiica sa Lisette (prin căsătorie Georgescu) o deosebită şi sensibilă pianistă şi interpretă lirică

CASA PÂSLĂ

Clădirea se remarcă prin îmbinarea elementelor romanice cu cele brâncovenești. O caracteristică deosebită o reprezintă mansarda ieşită în afară care are ca suport console (elemente decorative romanice). Elementele brâncovenești sunt prezente prin brâul de cărămidă aparentă. Planurile de construcție ale imobilului au fost inspirate de proiectele lui Anghel Saligny.
Proprietarul, inginerul Ion Pâslă, care avea functia de inspector general al portului. Casa construita de el in 1904 cu un regim de inaltime demisol/parter/etaj1 si are o compozitie simpla, echilibrata cu o fatada in trei travei avand in axul central un foisor ce se inalta peste etajul 1.

CASA BARZANESCU

Cladirea a fost construita dupa anul 1904, in stil Art Nouveau cu structura neoclasica si cu unele elemente baroce. Locuinţa prezintă o scara la intrarea simpla, marcata deasupra cu o rozeta şi un decor in caramida aparenta. În partea stanga inferioara are o friza cu cercuri. Balconul este sprijinit pe patru console masive si o alta friza de caramida aparenta sub cornisa. Constructorul a fost Ion Barzanescu dar a fost locuită de inginerul Zahariadi, dirigintele de atunci al lucrărilor portului Constanţa.

CASA CANANAU

In anul 1913 la data de 13 August  Titus Cananau,  fostul primar conservator al Constantei, a obtinut autorizatie de constructie pe terenul detinut din Bdul. Elisabeta. Cladirea a fost construita după proiectul arh.Victor Gh.Stefanescu. Stilul arhitectonic era evident cel al eclectismului european, dar prezenta şi elemente neoromanesti. Ca ornamentatie Art Nouveau-ul îşi punea distinct amprenta. Caracteristica constructiei sunt elementele volumetrice deosebit de interesante si ornamente simple, sobre. Partea laterala stanga este iesita în rezalit. Există un bowindow semicircular cu friza decorata cu frunze de castan în care se deschide o fereastra şi o usa incadrata în arc frant. In partea dreapta se afla o mica loggie cu doua coloane scurte, masive, cu capitel ornamentat cu imposta şi doua vase de piatra. Etajul partii drepte a cladirii cuprinde un balcon cu usa şi fereastra, un vas mare de piatra cu o friza în relief şi un horn inalt de piatra, în stil gotic, în prelungirea fatadei, cu contraforti şi aplice de fier în forma de floare de crin.Coltul drept al cladirii e rotunjit iar fatada laterala prezinta ferestre dreptunghiulare cu baghete şi ferestre semicirculare la etaj. Compozitia asimetrica este specifica caselor feudale.

CASA ZOTTU

Imobilul a apartinut lui G. Zotu, unul din cei mai distinsi magistrati ai Constantei, presedinte al Tribunalului Constanta, cu incepere din 1895. Casa este construita la inceputul secolului XX si prezinta motive rococo. Clădirea prezintă doua fatade, spre curte si spre strada. Colţul este rotunjit si la etaj are un bowindow prismatic. Cladirea are ferestre surmontate cu motive rococo. Temele florale sunt de o larga diversitate vegetala. In 1928, casa a devenit sediul Consulatului Lituaniei la Constanta. În anii 1930 clădirea a fost vanduta Societatii de Asigurari Steaua Romana.

CASA CUCULIS

Imobilul a fost construit la inceputul anilor 1900. Proprietar initial a fost Cuculis. Se poate observa stilul cu caracteristici eclectice şi cu elemente de filiatie neoclasica. Compusa din subsol, parter, doua etaje si mansarda, cladirea prezinta intr-o ordine sobra si simetrica a fatadei centrale, bosaje aparente pe intreaga suprafata. Dupa primul razboi mondial, imobilul a fost cumparat de Courcoulas Despina si inchiriat societatii Lloyd Triestino din Trieste. In perioada interbelica o parte din cladire a fost supraetajata.

CASA SOMANESCU

La 15 aprilie 1909, Sava Somanescu mare moşier din Bucuresti primeste de la Primaria Constanta autorizatia de constructie a unei clădiri cu conditia respectarii aliniamentului stradal. Imobilul are forma disimetrica si se constituie intr-o succesiune de 3 corpuri in rezalit.

Intrarea laterala este incadrata de o bogata decoratie rococo. Ferestrele au forme diferite, iar lucarnele sunt rococo, reliefate prin motive decorative armonios incadrate in ansamblu.

CASA PILESCU

Imobilul poarta numele proprietarului ce a construit-o, dr. Nicolae Pilescu. Acesta era medic comunal in anul 1911. Casa a fost construită in 1903. Stilul construcţiei cumuleaza elemente neoclasice, rococo si Art Nouveau. Edificiul este pe doua nivele intr-o dispozitie asimetrica. Fatada spre Bulevardul Elisabeta are la parter patru ferestre-usi tripartite in arc turtit, deasupra carora se desfasoara ca elemente decorative, ghirlande, boltari, volute. Cele patru deschideri ale etajului sunt orientate catre balcoane pe console, decorate cu motive rococo. Feroneria este realizata cu mestesug si repartizata generos. Cladirea a fost sediul Bancii Cerealistilor, iar in prezent adaposteste resedinta arhiepiscopala.

Fotografie din prezent cu o parte din casele ce au supravieţuit cale de peste 100 de ani...

Fotografie aeriana din perioada anilor 1938 cu ceea ce se poate identifica  de pe Bulevardul Elisabeta.

Dacă o arteră rămâne la fel cale de decenii înseamna ca orasul riscă sa moară de neaducere aminte. Dacă se schimbă cu mult, înseamna ca vechii localnici au murit deja... Bulevardul Elisabeta, păstreaza limita înnoirilor dar si parte (încă) din clădirile ridicate de pe vremea când a început sa fie ridicat oraşul. Străzile vor fi permanent vii. Locuitorii trec. Unii ramân pe trotuare în trecut, alţii se perindă spre înainte. Să mergem dară!... Fiecare pe trotuarul pe care l-a aşezat viaţa.